decisive, menite să ne schimbe viaţa
în bine, ne lepădăm
de ce nu ne aparţine ca să simţim lipsa existenţei absenţei ei şi nu ne vedem
când ni se încrucişează drumurile întâmplător. promitem să plecăm, ne luăm
rămas-bun, ne facem bagajele cu sentimente ca să le cărăm cu noi, să nu
împiedice pe nimeni dacă le-am lăsa în urmă, o luăm la picior fără să cunoaştem
drumul ca să ne trezim că niciodată nici măcar n-am luat-o din loc, suntem tot
aici, mereu aceiaşi, mereu pe punctul de a pleca, niciunde, niciodată.
***
suntem în expectativă, se pare,
întreaga viaţă.
aştept să se facă mâine, vreau înapoi ziua de ieri ca s-o regizez mai bine. o
vreau înapoi şi pe cea de marţi pentru că n-am avut curajul să ridic capul.
vreau înapoi toate orele pe care ţi le-am dat ca să le pot schimba ambalajul şi
să ţi le dau în dar din nou, sperând că le vei accepta. vreau să apăs rewind şi
să retrăiesc la nesfârşit cele câteva clipe nesemnificative şi modeste.
***
forever not yours. nu pot sta mereu
aşteptând, şi plâng absenţa durerii şi ce va aduce cu sine. nu mai este fiecare
zi o lungă anticipaţie plăcută a neîmplinirii, zilele încep doar să fie, şi
atât. şi-au pierdut orice urmă de sens, imaginat chiar, iar apoi întreţinut pentru că opusul nu mai
era o opţiune atunci. dar este singura opţiune care se oferă acum şi n-avem
decât s-o alegem - şi aşa vom face, ca întotdeauna. mă iert şi azi şi mâine
şi...
***
from LA to Philadelphia
puţin mai mult
decât părem. dar şi atunci aşteptam mai mult de la ziua de mâine, doar puţin mai
mult, nu atât cât să zdruncine lumea şi să modifice cursul planetelor, ci doar
cât să schimbe lumea mea mică şi nesăţioasă. oscar ar fi scos sabia şi ar fi
cucerit orice şi pe oricine voia, dar atunci nu mai credeam de mult în oscar.
ce vrei să crezi mâine? că vei putea deveni mai mult, decât ţi-a fost
alocat în prealabil în mod aleatoriu? că vei putea schimba cursul altei vieţi
decât, în cel mai surprinzător caz, al celei care-ţi aparţine fără s-o fi
cerut-o? că soarele va apune în spatele casei tale şi nu în spatele muntelui pe
care n-ai avut niciodată curajul să-l escaladezi? I’d walk thousand miles just
to slip this skin. sau nu. dar promit s-o fac în altă viaţă.
***
just read my mind. am renunţat de mult la gândul de-a mai evada de aici. viaţa e doar un şir lung de evadări eşuate. toţi suntem un conte de monte christo ce a rămas pe insulă. suntem toţi nişte naufragiaţi în vieţi care nu ne-au fost croite pe trup, vieţi care nu ne încap sau în care ne
pierdem fără să putem spera că ne va găsi cineva anume şi nu oricine în timp util. nimeni nu ne datorează nimic, nici măcar un capăt de funie. şi noi, circarii, ne asigurăm că roata continuă să se învârte, fără vreun motiv anume, doar pentru că trebuie.
