Worlds

As children my brother and I would alternate heading the periodical, adrenalin-laden mission of 'Stealing the Key to the Attic from Grandma'. One had to be highly skilled and quite devious to manage it without getting caught, there was the waiting for the proper moment involved - which sucked of course, as any waiting sucks for any child who wants things to happen NOW and best of all: RIGHT NOW, the moment when grandma wasn't near the hallway where the big key hung high on a hook - this meant she couldn't be in the kitchen, that the

hallway led to, which was nearly impossible as one would most likely find her exactly in the kitchen at any given moment during the day, also she had to be gone for more than just 3 seconds as we had to get a chair under that hook first to be able to grab the key - as a child it sucks being short too, and then we had to either run like the dickens to not get caught with the key in hand or hide it somewhere in a pocket or under the clothes and stroll self-assured down the long pathway towards the attic door AND then wait together out of sight

for another right moment to open the door to the attic as it, of course, was in direct view from the big kitchen window, from where my grandmother could basically see everything that moved in her yard and far into the garden too. But it was all worth it - every single time, like any escape into different worlds can be during childhood, and adulthood too. Every single time we mounted those steps it always felt like jumping into adventure - a silent and slow-moving adventure, and I think exactly that was half its charm anyway. Because it was

strictly forbidden to get up into the attic, once we were up there we had to first be quiet, secondly thread very carefully because either the old lady tenant that lived in a couple of rented rooms or my grandmother would hear us or see fine dust falling from the ceiling and quickly put an end to the adventure, and then we really should've stayed away from anything dusty and covered in cobwebs so as not to give ourselves away the minute we returned to real life - and all that's of course almost an impossible thing to ask of a child.

Many times we would hear my grandma coming up the stairs and see her head emerging from the stairwell, yelling for us to come down NOW, RIGHT NOW, and we would hide and irrationally hope she would actually believe she was mistaken and we weren't there and our adventure could continue, or we would go down and try to be nonchalant about returning the key on its hook and  going about normal business and just when we thought we had pulled it off, we'd get busted, our dirty clothes speaking loudly of our illicit activities.

i only speak the truth i only

© C.D. 2007

    speak the truth i only

       speak the truth trăim cu nonşalanţă in each other’s back pockets şi suntem mereu înconjuraţi de noi şi suntem singuri şi nemişcaţi şi tăcuţi.

e o privire tipică, atotcuprinzătoare, ce vede până în cele mai întunecate şi gălăgioase unghere ale unităţii de consum. privirea scrutinătoare care va şti dacă mai doreşti ceva sau nu. dacă mai ocupi masa pentru mai mult timp sau dacă te vei hotărî în curând să te întorci de unde ai venit. privirea care citeşte cererea şi trece mai departe.

s. e absentă, trăindu-şi viaţa cumva, nu ştiu cum acum.

suntem prinşi în vieţile celorlalţi şi ale noastre, şi nu mai ştim să alegem pe care o dorim sau am face bine s-o trăim – dar e frumos să ai certitudinea posiblităţii alegerii uneia oricând vrei. nimeni nu ne învaţă să alegem şi ne e nespus de greu să alegem a alege, aşa că o lăsăm pe mâine. şi mâine mai e o zi, scarlett.

viaţa se trăieşte pe sine fără a atrage atenţie, cu noi în cârca ei, prinşi în ham, şi eu o las, ca de obicei. ne facem griji privind viitorul şi păşim în el nesimţitori. ne continuăm marşul lipsit de fanfară, în jos pe aceeaşi alee orbitoare.

perechile de ochi se ciocnesc şi îşi trimit informaţii incomprehensible ce se pierd pe drum – transfer de date eşuat. înţelegem atât de puţin şi vorbim ca şi cum am poseda acelaşi dicţionar explicativ. ne îndrăgostim ca şi cum am avea mereu o inimă intactă de dat, aceeaşi, sfârtecată şi cârpită dar care mereu se simte nouă şi netedă.

ieşim în lume, ca s-o inhabităm, să fim acolo în caz că trece cineva să ne ia la cunoştinţă prezenţa, să ne-o confirme şi nouă cu o privire. ne adăpostim la umbra liniştitoare a unui zâmbet politicos.

e ca şi mersul la biserică, regulat, repetat, obsedant şi nesatisfăcător.

ne iubim de departe, unii pe ceilalţi ‚aşa cum trebuie să iubeşti anumite lucruri întunecate, în secret, între umbră şi suflet’ şi am vrea să ‚sălăşluim, asemenea suflului, în corpul celuilalt doar pentru o clipă. am vrea să fim atât de necesari şi neobservaţi.’ şi suspinăm pentru că la urmă ne suntem suficienţi nouă înşine şi pentru că nu avem nevoie de o jumătate de bucată care să ne completeze, şi umblăm incompleţi dar funcţionali pe străzi, prin baruri şi librării şi magazine alimentare după pastă de dinţi, o carte, un zâmbet care să fie doar al nostru sau prin ploaie şi soare.

e ca atunci când străbunicul a rămas prins cu unul dintre bocancii noi între şine în 1940 până când a trecut trenul peste el, suntem prinşi cu cizmuliţele noastre cu tocuri sau cu adidaşii noştri de muşama între două din şinele astea şi ne-am învăţat să ne mai schimbăm puţin poziţia ca să nu amorţim, şi aşteptăm vreun mecanic de tren rătăcit cu o rangă care să ne scoată de acolo sau sperăm că trenul va avea ceva întârziere până ne dumirim şi noi cu ce se mâncă pe pâine viaţa asta a noastră, dar, negreşit, trenul va veni, şi va fi un marfar.

***

şi don quixote a fost lovit de unul din braţele morii de vânt, acum are amnezie şi o confundă pe dulcinea cu rocinante. aveam 17 ani când am recunoscut că chip-ul meu trebuie să fi ieşit din fabrică defect. să înveţi într-o noapte că trebuie să devii cineva care va avea un mijloc de transport ca să poţi lăsa în urmă leagănul, că inevitabil vei nărui planuri şi destine care ar fi trebuit să devină şi ale tale. madonna de deasupra patului dublu cu plasă de fier şi saltea subţire în care îţi dormeai somnul visurilor de vară nu ajuta cu nimic. bunicul sever şi care-ţi răspundea doar în maghiară, se uita în viitorul lui, pe care avea să-l trăiască lipsit de dramatism şi plin de conştiinciozitate, din potretul de pe peretele din dreapta mea. mi-a rămas în nări parfumul plimbărilor de duminică înainte de masă prin teiuş şi ceasul greu de argint din buzunarul vestei pe care îl scotea din când în când ca să oberve trecerea timpului puţin, de care nu era conştient că doar el îi mai rămăsese.

m. desface sticle îngândurată şi aude frânturi din conversaţiile purtate în jurul ei, fără să le lase s-o copleşească, nu sunt ale ei, nu sunt ea, la fel de puţin ca fumul şi muzica, dar le ia pe toate cu ea când pleacă în zorii zilei ca să le aducă înapoi a doua zi, pentru încă un timp puţin.

cavalerul în armură strălucitoare pe un cal alb lucrează în italia în construcţii şi o vizitează odată la câteva săptămâni, şi încearcă s-o convingă că la vita e bella, oriunde altundeva decât aici.

truth beauty freedom love – tot degeaba.

and when you come back in from nowhere / do you ever think of me / … / I take your picture when I go / gives me strength and gives me patience / but I’ll never let you know / I got nothing on you, baby

şi cineva ar trebui să ne urle să nu renunţăm la fantomă şi să strângem pumnul. dar pumnul e gol la fel ca noi. ne atingem, ne strângem în braţe şi plecăm cu mâinile desfăcute şi goale, ca să ne întoarcem a doua zi cu ele întinse din nou. tu eşti lista mea azi.

mersi … mersi şi eu. noapte bună.

***

trăim scufundaţi în gloria ştearsă a vremurilor trecute, a clipelor de ieri, a senzaţiilor şi zâmbetelor de ieri. le scoatem din buzunarele fără fund ale memoriei noastre, împrumutând sentimente reîncălzite. ne resuscităm periodic pentru că paloarea vieţii noastre interioare ne înspăimântă şi ne aminteşte prea mult de morţii vii.

avem 20 de ani din nou, dar stăm aici, în siguranţă şi nu trebuie să ne retrăim.

îşi trece cu mâna peste frunte, obosită. tell me your demons so that I can go out and fight them for you. va trebui să-mi cumpăr o armură ca să mă apar de flăcările pe care le vor scoate pe nări şi o dulcinea rapidă şi de nădejde ca să pot să-i ajung din urmă şi să-i nimicesc.

I need those eyes to tide me over. iar ochiul de sticlă cade din orbită şi se rostogoleşte pe podeaua ceruită până în dreptul meu. am să-l iau cu mine ca amintire a vremurilor puţin dulci şi a lacrimilor puţin sărate.

cine pot fi eu, decât cine sunt?

Escapes

As a child I would look at my grandfather's suitcases that have travelled with him to 

most of the former Communist European Countries, and as far as China, basically 

the only countries travellers were given visas for, 

maybe with the sole exception of Italy, which he visited with my grandmother, whom 

he often left behind at home in his many travels - don't know why, maybe to hold down the 

fort and be with their only child, my mother, or simply because he needed 

'men only' breaks from everyday life,

and I would KNOW that, when I grew up, I'd follow in his traveller's footsteps and 

maybe even retrace his many escapes step by step, and add to the collection of stickers 

on one of his suitcases from places he visited, hotels he slept at... I was wrong.

Prin P-ţa Unirii sau re-reading Plath

© C.D. 2001

    P-ţa Unirii a fost cu adevărat frumoasă doar în serile de noiembrie sau în nopţile de Decembrie. Bine … - şi vara şi primăvara şi alaltăieri. Cu 60 de ani în urmă se povesteşte că a fost chiar mai frumoasă. Casele şi oamenii erau mai tineri, conductele de apă nu ieşeau din ziduri deasupra canaturilor uşilor ce duc din curte direct în dormitor, geamurile dormitorului dau pe Matei Corvin, vopseaua verde de pe lemnul uscat al ferestrelor s-a decojit, conducta spartă din curte a umplut zidurile de igrasie, lemnul cutiei poştale prinsă de uşă e umflat de ploi. Femeia bătrână din curte cerşeşte lumină - în bucătăria întunecată îşi aranjează cutiuţele cu pastile, vreo două-trei din fiecare pentru cele şapte boli pe care le posedă. La bătrâneţe ajungem să posedăm ceva: boli, cât am trăit   n-am posedat nimic, nici oameni, nici bunuri, am trăit în chirie şi fără prea multă dragoste.

    P-ţa Unirii e frumoasă în Noiembrie sau Decembrie, seara sau noaptea pentru că atunci sunt aprinse luminile în toate odăile caselor vechi. Pentru că atunci oamenii se dezvăluie fără să vrea, puţin câte puţin. Şi nu poţi!: să mergi şi să baţi la uşă şi să le ceri viaţa lor în schimbul vieţii tale, să le furi lumina, lăsându-le un bilet pe podea “Bună. Lumina-i la mine…”.

    I felt the wall of my skin. I am I. 

Poate că nici nu e vorba de vieţile lor, toate sunt croite din acelaşi material, e doar lumina la care tânjim, lumina şi geamul sub care trecem, iar ei rămân acolo, în odăile lor luminate din P-ţa Unirii, am vrea să posedăm clipa trecerii noastre pe sub acel geam care să fie al nostru, cu acea lumină, pierzându-se în noapte dintr-o odaie a noastră. Dar casele rămân fortăreţe, iar noi trecem în grabă pe lângă ele.
    Începi să cunoşti, să recunoşti casele, ferestrele, bătrânii (ciudat … sau nu: ţi-aminteşti doar de bătrânii care trăiesc în Unirii sau care trec regulat prin piaţă). Se deosebesc de cei care doar traversează P-ţa Unirii în drumul lor spre locul de muncă, spre Bega(-Center) sau tribunal, de cei între două vârste sau chiar mai tineri care dimineaţa înainte de 9 mai intră grăbiţi în Dom, doar aşa, că nu strică la nimeni şi ies la fel de grăbiţi - se face 9 şi tre’ să fie la lucru, de cei care vin cu bidoanele şi sticlele de apă la fântână. Unii iau apă pentru toată scara, alţii pentru uzul personal, iar bătrânul cu decoraţiile în piept care-i atestă prezenţa pe frontul din Caucaz în cel de-al doilea război mondial vine în fiecare dimineaţă doar cu două sticle. Nu ia apă pentru băut, la el acasă curge apă curată, într-adevăr potabilă la robinet. Stă pe undeva prin Libertăţii. Apa o ia pentru un cunoscut care are o langoşerie pe strada Eugen von Savoyen (der glorreich am 13. Oktober 1716 in Temeswar 

eindrang). Mirosul ademenitor de langoşi calzi îţi vine în întâmpinare deja pe strada colţ cu E. von Savoyen unde îţi încetineşti instinctiv pasul în dreptul ferestrelor zăbrelite ale liceului de muzică unde deja de dimineaţă poţi auzi câteva note dintr-o sonată sau un sfârşit de simfonie, faci colţul şi laşi mirosul să te conducă, treci prin faţa langoşeriei unde în fiecare dimineaţă veteranul nostru de război udă asfaltul cu apa din Unirii, mai faci odată colţul şi te izbeşte un alt miros, mai puţin plăcut, ce vine tocmai din pământ, din beciul restaurantului de pe colţ: miros de varză stricată, varză descărcată în urmă cu vreo lună pentru restaurantul-cantină care e mereu închis, dar în bucătăria căruia se găteşte subversiv, de zor în fiecare dimineaţă, săptămâna trecută aveau ciorbă de perişoare.

    Despre beciurile caselor din P-ţa Unirii s-ar putea scrie un roman - sunt atât de călduroase iarna, şi primitoare, poate aduc a moarte, dar e o moarte primitoare şi grijulie, ca la mama acasă, o moarte ce miroase a pământ puţin umed şi afânat, a rumeguş şi lemne uscate. Şi Sylvia îi sparge mamei-zmeu dulăpiorul cu pilule ce aduc fericirea şi se ascunde în beci. Da … beciul-pântec, beciul-mamă, beciul-moarte cum îl mai găseşti în Unirii.
    Şi-apoi îţi mai rămân … P-ţa Unirii şi Plath.

Fences

As a child I spent many an afternoon in my grandmother's garden after school, 

waiting for the neighbour's granddaughter to come outside. At some point I decided 

the wooden fence separating the two properties needed 'something' to look just right, 

and that 'something' was the scratching of the wooden planks with sharp pieces of 

broken glass so as to get rid of the unseemly, upper layer of the wood. Ioana A., 

the neighbour's granddaughter, would scratch on her side of the fence and I on mine. 

And I would listen enchanted to everything she had to say about anything.

Everything somebody even only 3 years older than yourself could say was utterly 

fascinating at that age, even more so when that somebody was a pretty, interesting, 

more mature and experienced girl. Otherwise we didn't play together or hang out, we 

really didn't have much in common, but we sure tried to scratch that fence 'clean', 

although I don't remember us finishing more than just a small section of it.

Povestea smochinului fotogenic*

© C.D. 2001

    Oamenii sunt asemenea smochinelor, verzi, la început, când încep a se coace, sunt pătrunse de musculiţe plăpânde ce-şi depun ouăle înăuntrul fructului, creşte o a doua generaţie de musculiţe plăpânde, gânduri disfuncţionale, obsesii si tristeţi, ce, apoi coapte şi răscoapte se lasă să cadă şi să se strivească de cimentul lipicios, rămas moştenire de pe când mai era barul cu terasă de sub smochin în curte, pământul armat mustind a excremente, până când le spală vreo ploaie şi le adună în canalul mereu înfundat.

    “Fişa de cadre” a actualului smochin - are vreo zece ani, e mărişor, naţionalitate - alta decât românească, bag sama, dar e naturalizat, a fost adus de la Parcul Botanic. Da, oamenii sunt asemenea smochinelor, copacilor (yeah, yeah - life’s a box of chocolate, Forest, and a tree and a cigarette and …). Oamenii sunt totul sau totul este oamenii?, e simplu: pentru a înţelege ceva, orice, trebuie să ne raportăm la oameni, în cel mai rău caz (deci, de obicei) la noi înşine. Iubim totul pentru că ne aminteşte de noi. Smochinul cicatrizat din curtea întunecată, oamenii cicatrizaţi care trec pe lângă noi, care sălăşluiesc în noi. Netrebnici care şi-au scrijelit iniţialele în trunchiurile scunde ale smochinilor, în scoarţa noastră tăbăcită. De sărbătorile noastre naţionale (eg. 4 Oct. - ziua Janis Joplin) îl udăm şi noi cu ce avem la îndemână: suc, bere. Ne stingem ţigările de el. They’ll never gonna love you right. 

Face parte din vieţile noastre, iar noi îl siluim, luând parte la viaţa lui. Cu oamenii la fel. Dintre locatari doar doamna Andreea a mai rămas să se îngrijească de smochini. În cei 60 de ani de când stă în casa asta, a văzut multe şi … smochini. Primul smochin - există o adevărată tradiţie a smochinilor în această casă - a fost donat fostei proprietare prin anii ’60 de către primarul de-atunci al urbei. 

Se povesteşte că a fost un smochin vânjos, cu braţe noduroase, urcând treptat spre cer, ajunsese să se măsoare cu turlele Domului. A îngheţat într-o iarnă, a murit pe nesimţite, ca fiul bătrânei pe-o găleată în curte sub smochin, înconjurat de mesele de tablă ale terasei. 

Aşa îl găsi maică-sa. Ar fi avut acum 53 de ani, maică-sa trăieşte, de prea mult timp, zice ea, a trăit 84 de ani, i-a fost de ajuns, acum a răcit şi aşteaptă să moară. N-au ucis-o războiul, moartea soţului la canal, decesul fiului, speră că o răceală will do. E simplu, e foarte simplu, trebuie să spui doar ca tanti Andreea, să-ţi spui mereu, din nou şi din nou, vreme de 84 de ani, “aşa-i viaţa, da, aşa-i viaţa”, nu mai aude bine, în fond, ce-ai putea spune, ce i-ai putea spune? Cred că un om, pe care de obicei l-ai trece cu vederea - bătrânii oraşelor rămân neobservaţi, dacă ajungi să simţi ceva în preajma lor e frustrare, pentru că nu te mai aud, nu te mai văd bine, nu te poţi înţelege cu ei - începe să existe pentru tine doar atunci când ai vrea să ştii, fără să ştii de ce, cum a arătat în urmă cu 60 de ani. Oamenii devin importanţi doar dacă lasă să se nască întrebări în tine. 

    Triste sunt toate, morţile celor dragi, propria imposibilitate de-a muri şi lumea asta de astăzi şi de-aici, toate se manifestă cu rapiditate, cu violenţă, cu o anumită nesimţire, fără a se opri vreodată, izbăvindu-i pe cei care nu mai vor, aşteptându-i pe cei care au rămas în urmă. Uităm amintirile, uităm oameni care mai sunt în viaţă. Poate c-ar fi putut trăi în ultimii 40 de ani care au trecut doar pe lângă ea, lăsând-o să îmbătrânească - ar fi putut dacă i-ar mai fi rămas cineva care s-o poată uita, ca apoi să-şi amintească de ea, că mai e, dacă n-ar fi rămas amintirea, care o face să stea trează noaptea, ascultând cu o ureche aproape surdă la sound-ul ce vine prin ziduri de la internetul de lângă bucătăria ei, strigându-şi fiul mort, dacă…

    Băieţii de la net sunt OK. Cezar face rost de jocuri noi, Tudor creează afişele, lipeşte orarul anormal (adică de iarnă) pe uşă, Mihai e ghinionist, are mereu câte-un accident cu motorul, e internat, externat de prin spitale.

    Oameni ce întreabă de Pro Democraţia (s-a mutat, nu ştim unde), de barul-terasă (s-a desfiinţat - aviz nostalgicilor), pe sub smochin. Mai vin, Mesia (mai rar acum), experţi judiciari, piloţi, Tigrul (câinele alb cu o pată neagră pe ochiul drept din Unirii), femei care nu se pot hotărî pe unde să intre în Dom (atenţie: sunt într-adevăr 3 uşi, de obicei e deschisă doar una, aceea pe care se intră de obicei) sau unde găsesc vreun xerox (pe lângă judecătorie e plin de ele) şi alţii.

    E Noiembrie. Adunăm cu conştiinciozitate toate frunzele lepădate de smochin, le aşezăm cu grijă în jurul trunchiului noduros ca să nu îngheţe. Să crească mare cât Domul.
  Rămânem aproape intacţi, smochinul cu frunzele lui, noi cu gândurile disfuncţionale, obsesiile şi tristeţile noastre.

    Ne monitorizăm renaşterile.


________

* în curtea unei case din P-ţa Unirii, Timişoara

Spaces

As a child I was always, unconsciously, looking for spaces. Spaces to conquer and make mine. It's not that my brother and I grew up in a small house, but, on the tailend of the Communist era in our country, it was hard to come by heating petrol, so we did grow up in crowded quarters, my parents and us having to share one room, especially in winter, because heating two big, high-ceilinged rooms in an old house wasn't economically smart or even practically feasible. After all the State imposed tenants in our house left I had many empty spaces to explore, choose or discard, evaluate, try out, 

leave behind and come back to. These besides those I set up down the street at my grandmother's house, where my late grandfather's workshop became my kingdom, and only I had the key to its lock, just prior to moving on to my grandmother's no-longer-used summer kitchen that became my Sheriff's Office [Casa Serifului] once I chose to become the Sheriff and let my brother and our neighbour and friend D. be the Indians - easy choice as my office was outfitted with a green, dainty, antique couch where I could rest until the 'restless natives' decided to do something unlawful and I had to go catch them and imprison them. I find that even now I have the tendency to stake out spaces, sweep the cobwebs, dust the dust, reclaim, rearrange and rededicate them, and be in them for a while, be a part of the history of their walls.

rezecţii

© C.D. 2005

Era ca şi cum întregul dom s-ar fi surpat din nou. Au rămas doar bucăţi de mărimea palmelor mele. Întocmai ca atunci, prima dată. Totul era sortit crimei, nimic nu era ţintuit locului, nici crucile, multele cruci ce-mi împânziseră ochii.

Nimic nu se repetă, totul se repetă - pentru că umblăm noi pe la colţuri, cerşind reluarea. Nimic şi nimeni nu poate fi autentic. Iar ei îi părea rău că nu putea vedea lucrurile doar odată pentru prima dată …

     Trebuia să-mi concentrez privirea asupra unei cefe impersonale, care nu-mi spunea nimic, zidurile erau umplute de cruci, blestemate cruci şi îndrăciţi îngeri. Plecând dintre ei trebuia să-mi aduc cumva aminte că mai exist - îmi frământam mâinile, ca să le simt, ca să le aud.

Trebuia să văd muzica, spate albastru cu nori, nu-i puteam privi în ochi pe ei, muzica era nevoită a prinde viaţă. Se unduia în făpturi necunoscute, în decedaţi, în noi. Îmi vorbea despre distrugere şi despre masacre. Morţi individuale, încete, filme alb-negru pentru orbi, în faţa ochilor mei, pe cearşaful de cruci şi sfinţi. Iniţialele inscripţionate pe frunţile lor. Feţe necunoscute, armuri familiare.

Ucişi, murind îmi vorbeau doar despre iubire, nu-mi cunoşteau distrugerile, masacrele şi arderile pe rug. Încercam să le arăt bucăţile din biserici, trupurile aurii sfârtecate, deschizându-se ca să dea naştere altor monştrii din aur, capetele spintecate, dând la iveală dumnezEI mici, trepăduşi din aur - şi mult, mult, mult sânge în mâinile mele peste şiruri de bănci credincioase. 

Îmi cântau fără să glăsuiască despre iubire - trebuia să-i cred.

Muzica a încetat, ei au dispărut, credinţele mele n-au avut niciodată o viaţă lungă.

Singura mea credinţă sunt eu. De mine nu mă voi putea lepăda niciodată.

Poţi reduce oamenii la un singur cuvânt, se întâmplă ca acesta să fie mereu acelaşi. Oamenii care se lasă reduşi la un singur cuvânt, pot fi reduşi doar la acest cuvânt.

Oamenii nu sunt soare.

Oamenii nu sunt înţelegere.

dumnezeu nu este iubire.

N-au fost niciodată, n-a fost niciodată.

Oamenii sunt iniţiale, adrese, numere de telefon, feţe - uneori, fişe medicale, atingeri întâmplătoare, ce-ai-uri, de ce-uri şi comportamente cretinoide.

Oamenii nu suportă a fi suportaţi - unii se sinucid din asta şi bine fac! Şi!? … ce facem noi altceva decât să ne suportăm unii pe alţii? Pământul ne suportă pe noi, noi îl suportăm pe dumnezeu - trăim într-un echilibru de invidiat.

Oamenii nu se pot abţine de la moarte. A gândi e dăunător vieţii, ca şi fumatul sau alcoolul. Mai mult, gândirea ...

Doar singurătatea unei vieţi poate aduce moartea ca de la sine.

To Smoke or Not To Smoke

Maybe I'll always feel about quitting smoking like I would about giving up a desired lover because the start of our affair was so smooth and seemingly so very satisfying, and so illicit and dangerous. My brother, my cousin and I would hide in the small attic and puff cigarettes bought with our allowances, and periodically look outside a spy-hole in the roof onto the busy street watching out for one of our parents to come home from work. 

We would talk about everything under the sun, drink cheap soda and smoke more than we should've in one sitting. The ancient cigarette butts still litter the attic and I'll always wish I was 17 once again, looking at the world through round holes and clouds of smoke.

Snowcaps

Guess that's what's called 'resilience' - you just hug the wall and hope to have a respite from snow, romping dogs, frost and peer-pressure to grow up and 

reach adolescence and then maturity and then wait for death in a somewhat secured environment meaning you hold a job, have an income and maybe even own a house.