rezecţii

© C.D. 2005

Era ca şi cum întregul dom s-ar fi surpat din nou. Au rămas doar bucăţi de mărimea palmelor mele. Întocmai ca atunci, prima dată. Totul era sortit crimei, nimic nu era ţintuit locului, nici crucile, multele cruci ce-mi împânziseră ochii.

Nimic nu se repetă, totul se repetă - pentru că umblăm noi pe la colţuri, cerşind reluarea. Nimic şi nimeni nu poate fi autentic. Iar ei îi părea rău că nu putea vedea lucrurile doar odată pentru prima dată …

     Trebuia să-mi concentrez privirea asupra unei cefe impersonale, care nu-mi spunea nimic, zidurile erau umplute de cruci, blestemate cruci şi îndrăciţi îngeri. Plecând dintre ei trebuia să-mi aduc cumva aminte că mai exist - îmi frământam mâinile, ca să le simt, ca să le aud.

Trebuia să văd muzica, spate albastru cu nori, nu-i puteam privi în ochi pe ei, muzica era nevoită a prinde viaţă. Se unduia în făpturi necunoscute, în decedaţi, în noi. Îmi vorbea despre distrugere şi despre masacre. Morţi individuale, încete, filme alb-negru pentru orbi, în faţa ochilor mei, pe cearşaful de cruci şi sfinţi. Iniţialele inscripţionate pe frunţile lor. Feţe necunoscute, armuri familiare.

Ucişi, murind îmi vorbeau doar despre iubire, nu-mi cunoşteau distrugerile, masacrele şi arderile pe rug. Încercam să le arăt bucăţile din biserici, trupurile aurii sfârtecate, deschizându-se ca să dea naştere altor monştrii din aur, capetele spintecate, dând la iveală dumnezEI mici, trepăduşi din aur - şi mult, mult, mult sânge în mâinile mele peste şiruri de bănci credincioase. 

Îmi cântau fără să glăsuiască despre iubire - trebuia să-i cred.

Muzica a încetat, ei au dispărut, credinţele mele n-au avut niciodată o viaţă lungă.

Singura mea credinţă sunt eu. De mine nu mă voi putea lepăda niciodată.

Poţi reduce oamenii la un singur cuvânt, se întâmplă ca acesta să fie mereu acelaşi. Oamenii care se lasă reduşi la un singur cuvânt, pot fi reduşi doar la acest cuvânt.

Oamenii nu sunt soare.

Oamenii nu sunt înţelegere.

dumnezeu nu este iubire.

N-au fost niciodată, n-a fost niciodată.

Oamenii sunt iniţiale, adrese, numere de telefon, feţe - uneori, fişe medicale, atingeri întâmplătoare, ce-ai-uri, de ce-uri şi comportamente cretinoide.

Oamenii nu suportă a fi suportaţi - unii se sinucid din asta şi bine fac! Şi!? … ce facem noi altceva decât să ne suportăm unii pe alţii? Pământul ne suportă pe noi, noi îl suportăm pe dumnezeu - trăim într-un echilibru de invidiat.

Oamenii nu se pot abţine de la moarte. A gândi e dăunător vieţii, ca şi fumatul sau alcoolul. Mai mult, gândirea ...

Doar singurătatea unei vieţi poate aduce moartea ca de la sine.