Jurnal de presupusă epavă 8

© C.D. 1999

Spune-mi că n-am nimic, spune-mi că mi-e bine, spune-mi că pot să trăiesc, spune-mi că mă laşi să trăiesc, spune-mi că vrei să trăiesc. Tonight dead and cremated with my ashes scattered all over your lives.

And the sky seems perfect nonetheless. Au trecut două săptămâni, femeia de 29 de ani de pe Mureş îmi vorbeşte din nou. Nu-i merge bine, nimic nu e bine, dar poate fi din nou cu pruncul ei. Nori se fărâmiţează, împânzesc cerul. Încetezi a te mai întreba ceva, orice - de ce? Noaptea cu 130 pe oră pentru că mâine începe şcoala, pentru a patra şi ultima oară, orar, colegi şi poate - so damn hard to be found, so little time to look for it, no fucking interest… Cărţile, hainele, mâncarea aduse de acasă trebuie sortate prin dulapuri, frigidere, rafturi. Toţi sunt cum i-am lăsat, toţi sunt ce sunt, nici o abatere de la poteca personală, consecvenţi până în pânzele albe, indiferent de ambiţii şi eşecuri. Animozităţi aflate în descompunere, întrebări de curtoazie, simularea unui minim interes, schimb de trivialităţi politicoase, toate într-un mod cât mai puţin dubios. O. avea să mă înveţe peste mai mult de un an că nimeni nu se poate dezminţi, că n-o va face oricum. Oameni îmbătrâniţi, mereu ocupaţi, le lipseşte timpul pentru tot, şi le fac pe toate, prea înţelepţi pentru a lăsa ceva ca inutilitatea tuturor eforturilor lor cotidiene să-i frământe, poate că nu-i pot înţelege eu, nu vreau să-i înţeleg, ar însemna să accept că ei ştiu de fapt foarte bine ce fac şi nu ştiu, n-au cum să ştie, cu atât mai puţin ei, cu atât mai mult ei trebuie s-o ştie, priorităţile sunt mereu altele decât cele pe care le-ai putea intui sau dori. Curios e că te pot uimi mereu din nou, făcând aceeaşi alegere, alta decât ai fi vrut să facă, alta decât ai fi avut tu nevoie. Te uimeşte consecvenţa lor oarbă, înţelepţii sunt cu toţii orbi? Era cum era, şi toţi o călcau în picioare, fiecare cum putea el mai bine, iar ea se lăsa călcată în picioare, de unii, de care avea nevoie oricum. pp mă întreabă undeva pe-o foaie la un curs, oare ne ţin problemele în viaţă?, nu mai apuc să-i spun nimic. Problemele sunt viaţa, doar viaţa ne ţine în viaţă… dacă nu vrei să faci ceva din viaţa asta a ta, măcar să te chinui. Îi spun femeii să-şi construiască un univers imaginar, o lume inexistentă pe care s-o poată umple cu toate cele pe care nu le are, un tărâm mincinos unde poate fi ea însăşi, înconjurată de falsităţi pozitive, mă întreabă dacă am luat-o razna, se gândeşte tot la 

faptul că ei vin pe la 3 şi că trebuie să cureţe cartofii şi să-i pună la prăjit şi că Miercuri se va judeca din nou la tribunal cu cel care i-a fost soţ, jegul ăla de om, o să-i lase apartamentul pentru că nu-şi poate permite să-l întreţină, el îi va da despăgubiri, ea va lua toată mobila şi maşina de spălat: să-i putrezească oasele în apartamentul ăla şi s-o sune când mai are doar două kile, ca să-l interneze în spital. Viaţa-şi manifestă laşa prezenţă prin chinurile pe care ţi le poţi provoca. Poate că e chiar nevinovată săraca viaţă, ar trebui să căutăm vina altundeva, fără îndoială că în noi, fără îndoială că o facem şi pe asta, reuşind a adânci abisul… Lola rennt, iar noi ar trebui să abschalten - îi spun femeii, i-am tradus şi ea tot nebună mă crede - pentru că n-o poate face nicicare. Ce, ai vrea să-ţi spun - că you are always on my mind?!? – ăăă... DA!, chiar asta vreau. Scrie, scrie, scrie pentru popor, pentru cei care atunci când se vor regăsi imparţiali, distorsionaţi, ciopârţiţi printre rânduri se vor simţi nedreptăţiţi, jigniţi, răniţi, trădaţi, ucişi, with or without you, în urma autopsiei pe care consideră că le-aş fi făcut-o, pe când eu nu posed nimic, decât doar ceea ce îmi oferă ei, cu sau fără voia lor. Fiinţe neînţelese, suflete prădate, orgolii jignite: suflete ne-pereche pierdute, prietenii subminate: iluzii ce se descompun, de la sine, din nimic nu iese nimic, dar din nimic rămâne mereu ceva… ochii, toate din vina celui care a scris. Şi atunci pentru ce?, pentru cine? - obiectul estetic se… whatever! Scrie despre ce… despre flori, da, despre blocul de peste drum, despre…..ăăăăăăăăă…. dar nu despre mine, nu, niciodată despre mine! În virtutea cărei virtuţi se duce femeia de vizavi să cumpere lapte sau vodcă, după gust… în virtutea cărui păcat scrie omul care scrie… eu scriu pentru că bla, bla, bla… ăăăăăăăăă… a scrie înseamnă pentru mine… scrisul meu… de toate pentru toţi. Niciodată nimic nu se întâmplă sau nu, niciodată nu faci, rosteşti, eşti sau nu fără: în virtutea virtuţii. De ce să fie mereu vina mea. Doar pentru că îmi cumpăr o pastă de pix şi par că pun cele mai tainice secrete pe hârtie, pe casetă, pe celuloid, pe ziduri, pe cer. People feeling as if under a magnifying glass, trying to make everything they say or do, sound and look as perfect, natural and honest as possible. Nu iubesc pe nimeni. Nu-mi pot explica de ce, dar am sentimentul că omul ăsta s-a schimbat… şi ştiu că nu e aşa, că a rămas aceeaşi şi totuşi ceva s-a schimbat, probabil doar felul în care o percep eu, de astăzi pare a fi altul, mai atent la detalii insignifiante, ridurile. Oamenii îmi par astăzi bătrâni, chiar şi cei tineri, încercând poate să nu se lase atinşi de trecerea timpului, dându-se puţin mai tineri decât sunt, puţină dezinvoltură, secundată de un pic de teribilism şi un mers puţin legănat, încetinit parcă, îmbătrânit parcă. Imaginea îmbătrânită mi se suprapune peste toate celelalte, cu răutate şi milă. A început procesul de demitizare al celor pe care am ales să-i văd mai mari, mai buni decât sunt, să faci din oameni supraoameni, ca şi cum ai încerca să te amăgeşti că paharul este plin ochi pe când el e pe jumătate gol, doar gol: a umple un vid real cu o sumedenie de calităţi imaginare, ajungi a crede că ele există într-adevăr, te întrebi chiar ce-ar putea să le facă să întârzie atât pentru a se concretiza, a umple vidul din fiinţe, când de fapt în ele nu mai e loc pentru de-astea. Realitatea din ei, a cărei întruchipare sunt - trup mulat pe un schelet de afecte - ni se arată, umilindu-ne: amenda pentru minciunile în care preferi să trăieşti, o lecţie: să faci bine ca data viitoare să nu se mai întâmple: să iei drept

 armăsar  o biată mârţoagă, să te rogi unei biete fiinţe, confundând-o cu dumnezeu! Nimic mai uşor? Toţi ştim cum arată dumnezeu, dacă totuşi voi mai avea vreun dubiu, voi întreba fiinţa cu pricina de e într-adevăr dumnezeu - mea culpa: mi-am uitat ochelarii în biserică. Minciuni, minciuni, peste tot minciuni şi nu-i pot lăsa să-mi spună adevărul, dar nu se lasă opriţi, cum ignori oameni care-ţi urlă cu privirea absentă adevărul - să se ducă să-i trezească pe alţii întru adevărul unic, eu n-am nevoie de el, am parte de el în fiecare zi, mereu: nu-i şi al meu - şi ei nu ştiu nimic, decât să distrugă ceea ce eu am clădit în ani de muncă silnică, toate în spiritul liniştitor al falsităţii şi reclădesc, reclădesc după fiecare vorbă a lor. Persoanele îmbătrânite sunt substituite treptat cu altele, persoane mai bine delimitate, necunoscute încă, mai accesibile, al căror ţel în viaţă nu pare a fi acela de-a se păstra doar pentru sine şi pentru cercul de iniţiaţi, de-a se furişa aparent intacte printre ochi iscoditori, viaţa nu le este un război continuu cu cei din jur, în care cel care se ascunde mai bine supravieţuieşte chipurile ‘neîntinat’, refuzând orice contact ireal, refuzând a se lăsa ‘umpluţi’, preferând în cel mai bun caz adevărul şoptit sau sugerat, rostit prin intermediul trivialităţilor, puţin rebele şi tocmai de aceea inofensive, lipsite de vlagă - a rămas doar o urmă de venin cotidian, răsuflat, cu efect întârziat, mici explozii activate de minţi plictisite. Şi mi-au venit de dimineaţă cei care-mi renunţă regatul lui iehova şi mi-au promis că vor mai veni! - ca să-mi demonstreze că viitorul meu va fi luminos şi demn de trăit, că voi duce lipsa bolilor şi a depresiilor: iehova mi le va lua pe toate, în bunătatea-i infinită şi… etc. Suspectând vieţile oamenilor de veridicitate, din lipsă de ocupaţie: refăcându-le traseele, punându-i în situaţii mai mult sau mai puţin probabile, dictându-le cuvinte pe care apoi să le rostească: lăsându-i să fie ceea ce sunt cu adevărat, încercând a intui ce sunt. Neputinţă în faţa lor, imposibilitatea de a înţelege, de a te face înţeleasă: absenţa vreunei iniţiative din partea cuiva. Aşteptarea fără obiect, tâmpizantă, neîntreruptă, lipsită de vreo raţiune. Doar o dorinţă vagă de a pleca undeva departe, în munţi, printre stânci, pentru a-mi continua aşteptarea într-un alt decor. Pleacă alţii, alegându-şi cu grijă şi discernământ compania, pe listă sunt notaţi cei demni de orice, pentru ceilalţi se pun restricţii, se trag linii de delimitare, se dau note pentru bună cuviinţă, se fac topuri, simpatiile necomplicate îşi spun cuvântul - voia bună e obiectivul principal: simplu, impersonal, fără complicaţii, fără gânduri decât cele pozitive, fără dureri de cap şi fără vorbe prea multe. Oamenii îşi complică viaţa în mod util, din reflex, închipuindu-şi că sunt, şi sunt, cele mai nefericite târâtoare de pe faţa pământului, bătute de dumnezeu sau de altcineva, şi-apoi, cum apar, hop şi ele, co-târâtoare ce intimidează şi incomodează prin felul lor de a se târî, se ascund, primele, în vizuina lor, refuzând ca întunericul alteia să-l pună în umbră pe al lor - toate dintr-un puternic instinct de conservare al propriei putreziciuni. Te duci la piaţă 

- fără lapte, brânză şi smântână nici o zi din săptămână - cumperi gogoşari şi castraveţi la un preţ rezonabil după ce ai colindat toate pieţele urbei, faci apoi murături şi gem, vişinată, zacuscă şi toate alea, pentru bani faci drumuri la sârbi şi unguri, comercializând lâna pe care ai tors-o cu mânuţa ta, ciorapii pe care i-ai ştricuit în nopţi romantice de toamnă/iarnă la ochiul aragazului, nu pierzi nici un episod din telenovelele-ţi de toate zilele, întreţii o maşină de familie, preferabil un Lăstun Passat şi-o scoţi doar în zi de sărbătoare din garajul pentru care te-ai judecat cu vecina de alături, ţii şi o grădiniţă pe balcon unde îţi cultivi mărarul, pătrunjelul şi toate celelalte zarzavaturi şi verzituri în cutii de margarină goale, necesare pentru a prepara o ciorbă delicioasă (nu cutiile de margarină goale, ci plăntuţele alea verzi!), plus o duzină de flori de apartament cărora le dai apă şi le vorbeşti zilnic, aportul lor la o ambianţă plăcută e covârşitor, Ce gălăgioşi sunt copiii ăştia!, Te obişnuieşti şi cu ei, cred… şi apoi se spune că-ţi fac doar bucurii…, îl liniştesc eu; o viaţă liniştită, fiecare zi se sfârşeşte în mod plăcut cu lectura uneia din poveştile cu adevărat adevărate din Poveşti adevărate, revistă la care eşti abonat, pe lângă Renaşterea Bănăţeană pentru ştirile şi happening-urile locale şi Adevărul pentru a fi la curent cu ultimele ştiri naţionale şi internaţionale, ca orice gospodin(ă) care se respectă: nu poţi ignora realitatea din jur, trebuie să poţi contribui şi tu măcar cu un detaliu de fond la discuţia cotidiană a tovarăşelor tale atunci când se întâlnesc în faţa tarabei cu varză sau la colţ de bloc-turn, întorcându-se cu găletuşele goale şi curăţele de la tomberon. Cine nu şi-ar dori o asemenea viaţă, plină de împliniri, bucurii, mici succese şi pace sufletească: P.H. s-a gândit că ar fi cel mai potrivit să devină casnic după ce termină facultatea, o alegere înţeleaptă, cine să-l contrazică.