Jurnal de presupusă epavă 4

© C.D. 1999

Sănătate. - se încrede cine vrea şi nu poate în vorbele astea. O cheamă I. şi toată lumea-i spune Vali. Femeia nu ripostează. Tensiunea creşte şi creşte şi … bum, şi cafea tare, de-aia creşte tensiunea şi creşte şi … explozia se amână pentru încă două clipe. Se urcă galant într-o maşină şi pleacă, urmărită până se pierde pe străzi, în trafic. Doar atât … şi-un transfer de energie eşuat. (Uneori nu mi-aduc aminte, alteori nu văd prea bine şi de cele mai multe ori nu ştiu, atunci trebuie să improvizez). Recapitulez totul şi … spune-mi să nu mai gândesc şi eu tot o voi face. Femeia de 29 de ani vine, ce-i cu mine?, nu m-am bucurat nici atunci când au fost prietenii mei aici, stăteau grămadă şi se uitau la mine, eu, cu capul în pământ. Da, trebuie să fiu chiar detestabilă, ar trebui să mă urăsc şi o fac oricum - iubeşte-te pe tine însuţi, înainte să-i poţi iubi pe alţii, pervertim înţelepciuni, pentru că dacă ajungi să te cunoşti într-adevăr, îţi va fi imposibil să te mai şi iubeşti! Ea: nu şi nu şi se agită ca toţi cei care-mi vor binele şi cărora le pasă - da, ştiu că-ţi pasă şi îţi mulţumesc deocamdată. N-o să pot gândi altfel, n-o să pot gândi altfel - mi-o repet ca s-o uit: nu se întâmplă; terapie de vorbire - vorbesc necontenit, vorbesc pe pagini întregi pentru perechi de urechi, toate receptive şi păsătoare şi pentru ochi ce mă iscodesc îngrijoraţi - pe ce ureche se vor culca la noapte şi care din ochi îşi va pierde primul vederea: scăpaţi-vă voi cât mai puteţi - pardon, uit, voi veţi fi întotdeauna liberi. Era ca şi cum ar fi avut nevoie de doi bodyguarzi, mai rău ca atunci când te duci la dentist şi e musai ca cineva să te ţină de mână, dacă se poate unul de fiecare mână şi poate te-ncumeţi - the distance as you breathe - frică, de ce, de cine, de mine, cei doi amici aliniaţi lângă ea, unul întotdeauna pregătit cu o replică, înarmat cu o întrebare, rămâne fără muniţie, o repetă pe pen-penultima. Şi trialogul are loc târâş-gropiş, cu nenumărate momente de reculegere - vânătoare dureroasă de răspunsuri şi întrebări. La un moment dat ţin minte că artistul ajunsese să se citeze şi să se parafrazeze singur, din lipsă de material decent pentru o conversaţie civilizată, pe care oricum nu mă simţeam în stare s-o duc la ora aceea… Timpul presează, hotărârea de a pleca cât mai curând posibil fusese luată demult, însă niciodată momentul nu pare a fi cel potrivit - vine şi ăla, eliberare şi plimbare lejeră, cu schimb de opinii şi observaţii, până la maşină. Distanţa e aceeaşi, pe-asta n-o mai poţi măsura, o ştii - thy will be done - doar că acum îmi par mai mici. Noapte bună ţie … E şase minute trecut de miezul nopţii, e-a patra zi, nu mai ştiu, sau poate al patrulea an. Pe secţie stau pe coridor, mă uit la gresia de pe jos, la zidurile şi uşile vopsite în albastru şi brusc îmi apare în minte aceeaşi imagine, dintr-un vis pe care-l avusesem odată, atunci nu ştiam ce era, era culoarul ăsta blestemat. Şi femeia de 29 de ani mă întrebase dacă cred în Dumnezeu şi în vise: oare am visat vreodată ceva, ce apoi chiar mi s-a întâmplat? - ai visat că vezi o fată îmbrăcată ciudat şi cu părul vopsit verde, ca apoi s-o vezi într-adevăr coborând scările? - stau pe scări în fumoar, ea se apleacă ca să mă poată privi în ochi: nu. Iau încă un fum, foamea, moartea, gândurile lor? mă ţin trează. Toate şi-au dat mâinile într-o horă cretină după miez de noapte. Vreau doar să dorm - atât! şi nu să întocmesc pagini de jurnal de epavă pe timp de noapte. Mâine e Duminică şi se ţine slujbă la parter, pentru cei nevoiaşi şi credincioşi şi alţii… n-o să pun piciorul pe-acolo, dar trebuie să mă duc să-mi iau ţigări de la florărie… E frumos aici, e linişte şi pace, pentru toţi câte-o bucăţică, în noaptea asta nu mi-au lăsat şi mie porţia pe noptieră. Mă ustură ochii - fum de ţigară toată ziua şi abureli azi - schimb forma, alterez puţin conţinutul frazelor, gesturile sunt altele şi privirile mai puţin goale şi capul ridicat şi nu ţintuit la pământ de-o vină pe care-o resimt în toată fiinţa, necontenit, fără pauze între meciuri. Uneori mă gândesc că ar trebui să mă înfig într-un pat şi să nu mă mai scol niciodată, să las această vină să mă macine pe de-a-ntregul, până nu va mai fi rămas nici o fărâmă din mine, nimic, să refuz aerul şi apa, să las lacrimile să sece - să mor, iar ei să fi încetat a-mi mai purta de grijă. Se aud neoanele cum fâsâie, se aude lumina cum se oglindeşte pe culoarul tare şi steril - nici suspine, nici plânsete nu se aud aici la 8, nici oamenii cum dorm, poate-au murit cu toţii, iar eu îi veghez doar - în a patra zi simţi cum înnebuneşti, spuse ea şi eu o cred, eu cred orice îmi spune ea. În sfârşit, dimineaţă, nici nu ştiu cum am adormit cu femeia de la uşă ce nu sforăie omeneşte, am ascultat-o până am încetat să mai aud ceva. Mă uit prin ochean şi soarele mânjeşte tot cu sânge diluat, portocaliu - pentru câteva clipe totul este scăldat în culoarea asta, femeia de 29 de ani îmi vorbeşte de terapia culorilor, o să-mi iau creioane şi carioci, pensulă şi uleiuri, Pp. îmi spune să pictez, şi-o să mă pictez în dungi şi unghiuri negre, în doliu, în draci!, un nor se suprapune, lumea de afară devine palidă, spălăcită, murdară, impură: plină de viaţă, viaţă altfel. Dracu - trebuie să fie şi Duminică, trebuie să existe şi o Duminică pentru … pentru dracu! Nimic, doar ţigări, ceai şi Plath - ordinea putea fi şi alta - Death & Co şi Lady Lazarus şi Anne Sexton îi scrie o poezie la trei zile după ce s-a sinucis, după ce şi-a băgat capul în cuptor, pe-un prosop sau pe un cearşaf - Thief! - how did you crawl into, crawl down alone into the death I wanted so badly and for so long … numai bine că şi-a luat-o şi ea în ’74, moartea în primire, trebuie să-i mai cer odată cartea, nu cred că mi-o mai dă, nu acum şi chiar aici, în schimb îmi va scrie prefaţa, sigur… , nu ştiu, dar eu de obicei nu ştiu nimic, orice-aş gândi acum, mă înşel sau nu… în fine, era vorba despre oameni echilibraţi ce nu se lasă implicaţi, nu de alta, dar sună bine… To drink the rainbow I try very hard - încercând să bei din răsputeri curcubeul de eşuări lăsat în urmă de alţii, l-au măturat singuri, l-au îngropat undeva la suprafaţă, ca să tot dea de el. Şi nea Fane nu prea e, nu mă mai uit pe geam - e prea însorit şi frumos şi… tot ce vrei - doar scurt şi-i zăresc pe eternii îndrăgostiţi din prima zi, trebuie să fie plăcut să ai un ‘la fel’ al tău pe care să-l poţi împărţi cu altcineva, el şi-a trecut mâna pe sub braţul ei, iar ea-l conduce - toate sunt la fel aici, se repetă la infinit, până când nu mai ai cum să faci repetiţii, repetând mersul ca să-l înveţi şi mereu cu ea alături; zâmbetul, zâmbetul e cel mai important, bun la orice ocazie: vizitatori, bolnavele din salonul alăturat şi pentru proba finală la pompele funebre: e-al dracului de greu să te des-schimonosească! 

Rufe întinse la uscat, câini ce latră, în blocuri oameni ce se uită la televizor, nori diafani, de ţi-e mai mare mila de ei că se duc, ducă-se cu lumina lor de Duminică!, chiar nu-mi place Duminica, e ziua în care te simţi mereu pe moarte, 24 de ore de agonie fără deznodământ, cu-atât mai puţin o pot suporta pe cea de aici, liftul urcând şi coborând şi parcă jalea zilei de ieri. Astea-s clipele în care nu mai eşti şi nici nu e nimeni aici care să-ţi infirme certitudinea, nici n-am nevoie, în care simţi că s-ar face dreptate de n-ai mai fi, tanti Vali îmi aprinde lumina ca să pot scrie imbecilităţile astea, o rog, scurt şi poate puţin prea tăios, s-o stingă, n-am nevoie, ce să văd, nici n-am ce scrie - o stinge şi mă priveşte înţelegătoare: cred că şi ea ştie cum mă simt: ştie mai mult decât ştiu eu la ora asta… Din nou o dimineaţă pentru ei - soare, soare văzut de jos, de ei. Îmi ia pulsul, da, vin în anul patru …, ce fain!, ….??!?…., nimic nu-i fain pentru că se termină, mie nu-mi plac lucrurile care se termină, dar femeia n-avea de unde să ştie ce-mi place mie sau nu, adaugă: de-abia începe - de-aş şti ce dracu are de gând să înceapă, începe, începe… nimic, se continuă acelaşi rahat până când - ştie dracu până când… Ieri şi azi: n-a mers nimic, să te arunci de la geam, nu alta! - it must have been the weather, my darling… 

Jurnal de presupusă epavă 3

© C.D. 1999

Doamna de la uşă, o nou venită, nu se prea ştie ce are, tipele în alb încă nu s-au pronunţat. N-a avut copii niciodată, nu i-a fost dat să aibă, odată a avut o sarcină, soţul, beţivan profesionist, a altoit-o într-o noapte, iar copilul de patru luni şi trei zile - la patru luni şi trei zile simţi deja copilul cum se mişcă - a murit, a trebuit să-l avorteze, ea n-a mai putut să aibă copiii nici după 7 ani de tratament, a înfiat o fată pe care a găsit-o părăsită pe maidane, pe malul unui râu, ca-n poveste … Oameni care acum mai au 29 de ani, din nou oameni care acum întâmplător au 29 de ani, se opreşte în dreptul meu, se apleacă şi mă priveşte întrebătoare, a crezut că am adormit sau că am murit pe scaun, nici una, nici alta, stăteam doar, jurându-mi minciuni. Femeia de lângă mine mai are pe lângă toate cele şi un chist ce trebuie operat, trebuie să se ducă la Bucureşti pentru ochi şi cu tot sufletul - acela pe care toţi presupunem că-l avem - îmi spune că ar sta şi o lună aici, de-ar putea să se întoarcă acasă sănătoasă: doar adevărul şi imensa dorinţă de-a trăi, de-a trăi oricum - unde oare ar trebui să fiu eu acum ca să vreau să trăiesc cu atâta ardoare ca şi femeia asta? 

Anii ’20-’30, muzică instrumentală la radio pentru toată lumea, îl dă mai încet, poate vor să doarmă, mai bine ies. Liftul se plimbă prin pereţi - urcă sau coboară: acelaşi tunet şi-un idiot în papuci de femeie m-a indus în eroare, credeam că-i altcineva. Totul, aici, afară trebuie să se învârte în jurul cuiva sau a ceva, totul trebuie să însemne ceea ce este, aşteptare, tensiune, bucurie, dezamăgire, ai sta de vorbă cu oricine despre orice, uneori. Imediat după aceea realitatea, că de fapt ai de-a face doar cu oameni, dispreţul faţă de jalnica natură umană te copleşeşte într-atât, încât îţi doreşti cu ipocrizie să nu se mai întâmple, să nu mai vină, da’ deloc! Nu trebuia să-mi creez situaţia pentru toate astea, dar cum cămila tot cămilă rămâne: asta e! Înainte visam, mereu, iar acum visez mereu, mai mult sau mai puţin la fel, la fel de mereu, mereu aceeaşi: realitatea contrafăcută. Povestea unei alte vieţi; oamenii aici nu se vaită, nu-şi spun păsurile, oamenii aici ţi se arată, ţi se dezvăluie, ţi se oferă pe bucăţi, fără menajamente şi fără ascunzişuri, se încred în tine, ţi se destăinuie ca unui duhovnic, nu există lucruri minore, nu e loc de banalităţi, trivialităţi, vanitatea fiecăruia este anulată sau poate-mi place mie s-o mai cred şi pe asta!, - idealism de baltă, dacă stau şi mă gândesc aşa, ceva mai profund, aceleaşi bârfe, spuse pe la cozile la radiografie sau la examenul ginecologic. Să zicem că i-am întâlnit pe cei temporar lipsiţi de vanitate, care au simţit că nu şi-o mai pot permite aici, că ar fi deplasată, că aici se spun adevăratele poveşti adevărate şi nu basme de adormit orgoliile?!? - pe dracu’, toată viaţa-i un basm de adormit orgoliul. 

Eu? Mă gândesc la alţii, la mine, la mine, vorbesc despre alţii, fără să am vreodată de spus ceva, cuiva şi mai trebuie să vorbesc şi despre mine, cu toată sinceritatea de care sunt capabilă să vreau s-o dovedesc. Cui trebuie să-i mulţumim pentru femeia asta? Se pare că Satanei pentru că bătrâna e, după propriile-i spuse, dracu-mpieliţat. Au internat-o ieri şi turuia într-una, eu am prins-o doar seara când a trebuit să intru în salon, toată ziua mă ascund pe coridoare. Seamănă puţin cu bunică-mea de la Argeş. E dusă rău de tot cu pluta, baba. Toată seara a spus glume, s-a râs în noaptea aia în salon, era ca în tabără. Am stins becul şi am sunat după asistentă, fără succes desigur. Terapia râsului şi-ţi bagi picioarele în toţi şi în toate. Din când în când îţi mai aduceai aminte: unde eşti şi de ce, te treceau fiorii, preţ de o clipă … Aceeaşi generaţie şi atât de diferite, nici măcar însemnele unui destin comun, unui ceva comun măcar. Şi cămila de la tele 7ABC îţi vorbeşte în fiecare Duminică de-o generaţie care se caracterizează prin … pe dracu’! Nu există nici măcar aproximaţii între oameni, şi totuşi se adună, dar niciodată cu voinţa lor sau cu adevărat. Oricum ar fi, oamenii supravieţuiesc, făcând echilibristică în fiecare zi, fără plasă, fără coardă, fără cordon ombilical - ei singuri, adunându-se cu propria lor fiinţă. 

Şi bunicile îmi vorbesc despre copii şi nepoţi - Delia Ioana, de-ar fi fost să fie fată, n-a fost să fie, totuşi, e-un nume frumos, poate-l dă altcineva fetiţei sale. Aceeaşi zi şi e acelaşi cer, poate că de jos arată altfel, de-aici e doar sumbru de frumos. Vieţi, doar vieţi, oameni cu vreo viaţă, epave umane ce aşteaptă să se descompună, de tot, s-au adunat aici, fără să se caute, le găseşti doar, le retrăieşti cu ipocrizie când îţi sunt povestite, vezi lacrimile lor de-atunci când li s-a născut nepoţelul, aproape că le şi simţi - şi mă întreb la ce bun toate astea? La etajul 8 parcă şi iubeşti mai sincer, de la distanţă, hm, mai bine zis de la înălţime. Şi omul cu iaurt şi integrame nu mai are iaurt, oamenii de sub noi l-au luat tot, pentru că mâine nu este, pentru că mâine trebuie să fie Duminică. Aici e un întreg comerţ ambulant, orice e de găsit, ţi se aduce la pat: ochelari de toate formele şi de toate dioptriile, de soare încă n-am văzut şi nici alcool: aici trebuie să vezi totul, să te vezi, să fii brici, de ai noroc ţi se prescriu nişte somnifere sau alte de-astea: să dormi, doar să dormi, gem, iaurt, napolitane şi ciocolată şi biscuiţi şi rebusuri şi integrame şi ziare, ca totuşi să nu mori, nu prost, ci, mai grav, neinformat. 

Câte dialoguri cu sfinţi, stupide şi nepurtate, cum au fost de fapt toate adevăratele dialoguri, erau măcar adevărate pe-atunci, până la urmă n-a mai rămas din ele decât nimic, o cacealma sfântă - sfinţii doar îşi bagă picioarele: bine fac, bine fac, bine ne fac … Îngenunchează şi încearcă să alegi, să culegi, să găseşti ceva printre înjurături - treabă migăloasă, ocupaţie de nevrotic. Baba noastră dusă cu pluta, vrea la bărbaţi, doar aşa să se ia de vreunul şi revoltată: categoric, bărbaţii n-ar trebui să fie pe acelaşi palier cu vreo femeie, scenarii haioase cu bărbaţi ce i-ar putea intra, din greşeală sau nu, cu ăştia nu se ştie niciodată!, în salon - femeia asta care toată viaţa a trăit alături de un idiot, beţivan cu frica de Dumnezeu, intră pe uşă şi spune ritos: Doamne dăi…, apoi o înjură, o bate, îi fură puţinii bani luaţi pe lapte şi se mai duce la o băută. Mă întreb dacă se amuza la fel împreună cu colegele ei de celulă. A stat un an şi jumătate la închisoare, i-au dat trei, dar pentru că avea copil - pe fetiţa înfiată - au lăsat-o mai repede la vatră. Făcea avorturi, n-au prins-o, dar a pârât-o vreo vecină sau o clientă, i-au găsit instrumentele prin casă şi au băgat-o la zdup. Salvase şi ea epave, tot degeaba, nu mai ştii când e bine să salvezi. La revedere. 

Nada

Und  doch

wählen wir 

uns einen 

Gefährten, 

nicht 

für uns, 

sondern 

für etwas 

in uns, 

ausserhalb unser, 

um uns 

zu verfehlen. 

[E. Levinas]

Es ist 

für 

einen Menschen 

unerträglich, 

ertragen 

zu werden. 

[Jean Cocteau]

Denken 

ist lebensfeindlich. 

Gegenstand 

der Kunst 

ist jedenfalls, 

was 

das Bewusstsein 

nicht mehr 

aushält, 

dieses 

schwer zu ertragende 

Paradox 

der 

menschlichen Existenz, 

die Unerträglichkeit 

des Seins. 

[Heiner Müller]

[photos ©dino_919]