Doamna
de la uşă, o nou venită, nu se prea ştie ce are, tipele în alb încă nu s-au
pronunţat. N-a avut copii niciodată, nu i-a fost dat să aibă, odată a avut o
sarcină, soţul, beţivan profesionist, a altoit-o într-o noapte, iar copilul de
patru luni şi trei zile - la patru luni şi trei zile simţi deja copilul cum se
mişcă - a murit, a trebuit să-l avorteze, ea n-a mai putut să aibă copiii nici
după 7 ani de tratament, a înfiat o fată pe care a găsit-o părăsită pe maidane,
pe malul unui râu, ca-n poveste … Oameni care acum mai au 29 de ani, din nou
oameni care acum întâmplător au 29 de ani, se opreşte în dreptul meu, se
apleacă şi mă priveşte întrebătoare, a crezut că am adormit sau că am murit pe
scaun, nici una, nici alta, stăteam doar, jurându-mi minciuni. Femeia de lângă
mine mai are pe lângă toate cele şi un chist ce trebuie operat, trebuie să se
ducă la Bucureşti pentru ochi şi cu tot sufletul - acela pe care toţi
presupunem că-l avem - îmi spune că ar sta şi o lună aici, de-ar putea să se
întoarcă acasă sănătoasă: doar adevărul şi imensa dorinţă de-a trăi, de-a trăi
oricum - unde oare ar trebui să fiu eu acum ca să vreau să trăiesc cu atâta
ardoare ca şi femeia asta?
Anii ’20-’30, muzică instrumentală la radio pentru
toată lumea, îl dă mai încet, poate vor să doarmă, mai bine ies. Liftul se
plimbă prin pereţi - urcă sau coboară: acelaşi tunet şi-un idiot în papuci de
femeie m-a indus în eroare, credeam că-i altcineva. Totul, aici, afară trebuie
să se învârte în jurul cuiva sau a ceva, totul trebuie să însemne ceea ce este,
aşteptare, tensiune, bucurie, dezamăgire, ai sta de vorbă cu oricine despre
orice, uneori. Imediat după aceea realitatea, că de fapt ai de-a face doar cu
oameni, dispreţul faţă de jalnica natură umană te copleşeşte într-atât, încât
îţi doreşti cu ipocrizie să nu se mai întâmple, să nu mai vină, da’ deloc! Nu
trebuia să-mi creez situaţia pentru toate astea, dar cum cămila tot cămilă
rămâne: asta e! Înainte visam, mereu, iar acum visez mereu, mai mult sau mai
puţin la fel, la fel de mereu, mereu aceeaşi: realitatea contrafăcută. Povestea
unei alte vieţi; oamenii aici nu se vaită, nu-şi spun păsurile, oamenii aici ţi
se arată, ţi se dezvăluie, ţi se oferă pe bucăţi, fără menajamente şi fără
ascunzişuri, se încred în tine, ţi se destăinuie ca unui duhovnic, nu există
lucruri minore, nu e loc de banalităţi, trivialităţi, vanitatea fiecăruia este
anulată sau poate-mi place mie s-o mai cred şi pe asta!, - idealism de baltă,
dacă stau şi mă gândesc aşa, ceva mai profund, aceleaşi bârfe, spuse pe la
cozile la radiografie sau la examenul ginecologic. Să zicem că i-am întâlnit pe
cei temporar lipsiţi de vanitate, care au simţit că nu şi-o mai pot permite
aici, că ar fi deplasată, că aici se spun adevăratele poveşti adevărate şi nu
basme de adormit orgoliile?!? - pe dracu’, toată viaţa-i un basm de adormit
orgoliul.
Eu? Mă gândesc la alţii, la mine, la mine, vorbesc despre alţii, fără
să am vreodată de spus ceva, cuiva şi mai trebuie să vorbesc şi despre mine, cu
toată sinceritatea de care sunt capabilă să vreau s-o dovedesc. Cui trebuie
să-i mulţumim pentru femeia asta? Se pare că Satanei pentru că bătrâna e, după
propriile-i spuse, dracu-mpieliţat. Au internat-o ieri şi turuia într-una, eu
am prins-o doar seara când a trebuit să intru în salon, toată ziua mă ascund pe
coridoare. Seamănă puţin cu bunică-mea de la Argeş. E dusă rău de tot cu pluta,
baba. Toată seara a spus glume, s-a râs în noaptea aia în salon, era ca în
tabără. Am stins becul şi am sunat după asistentă, fără succes desigur. Terapia
râsului şi-ţi bagi picioarele în toţi şi în toate. Din când în când îţi mai
aduceai aminte: unde eşti şi de ce, te treceau fiorii, preţ de o clipă …
Aceeaşi generaţie şi atât de diferite, nici măcar însemnele unui destin comun,
unui ceva comun măcar. Şi cămila de la tele 7ABC îţi vorbeşte în fiecare
Duminică de-o generaţie care se caracterizează prin … pe dracu’! Nu există nici
măcar aproximaţii între oameni, şi totuşi se adună, dar niciodată cu voinţa lor
sau cu adevărat. Oricum ar fi, oamenii supravieţuiesc, făcând echilibristică în
fiecare zi, fără plasă, fără coardă, fără cordon ombilical - ei singuri,
adunându-se cu propria lor fiinţă.
Şi bunicile îmi vorbesc despre copii şi
nepoţi - Delia Ioana, de-ar fi fost să fie fată, n-a fost să fie, totuşi, e-un
nume frumos, poate-l dă altcineva fetiţei sale. Aceeaşi zi şi e acelaşi cer,
poate că de jos arată altfel, de-aici e doar sumbru de frumos. Vieţi, doar
vieţi, oameni cu vreo viaţă, epave umane ce aşteaptă să se descompună, de tot,
s-au adunat aici, fără să se caute, le găseşti doar, le retrăieşti cu ipocrizie
când îţi sunt povestite, vezi lacrimile lor de-atunci când li s-a născut
nepoţelul, aproape că le şi simţi - şi mă întreb la ce bun toate astea? La
etajul 8 parcă şi iubeşti mai sincer, de la distanţă, hm, mai bine zis de la
înălţime. Şi omul cu iaurt şi integrame nu mai are iaurt, oamenii de sub noi
l-au luat tot, pentru că mâine nu este, pentru că mâine trebuie să fie
Duminică. Aici e un întreg comerţ ambulant, orice e de găsit, ţi se aduce la
pat: ochelari de toate formele şi de toate dioptriile, de soare încă n-am văzut
şi nici alcool: aici trebuie să vezi totul, să te vezi, să fii brici, de ai
noroc ţi se prescriu nişte somnifere sau alte de-astea: să dormi, doar să
dormi, gem, iaurt, napolitane şi ciocolată şi biscuiţi şi rebusuri şi integrame
şi ziare, ca totuşi să nu mori, nu prost, ci, mai grav, neinformat.
Câte
dialoguri cu sfinţi, stupide şi nepurtate, cum au fost de fapt toate
adevăratele dialoguri, erau măcar adevărate pe-atunci, până la urmă n-a mai
rămas din ele decât nimic, o cacealma sfântă - sfinţii doar îşi bagă
picioarele: bine fac, bine fac, bine ne fac … Îngenunchează şi încearcă să
alegi, să culegi, să găseşti ceva printre înjurături - treabă migăloasă,
ocupaţie de nevrotic. Baba noastră dusă cu pluta, vrea la bărbaţi, doar aşa să
se ia de vreunul şi revoltată: categoric, bărbaţii n-ar trebui să fie pe
acelaşi palier cu vreo femeie, scenarii haioase cu bărbaţi ce i-ar putea intra,
din greşeală sau nu, cu ăştia nu se ştie niciodată!, în salon - femeia asta
care toată viaţa a trăit alături de un idiot, beţivan cu frica de Dumnezeu,
intră pe uşă şi spune ritos: Doamne dăi…, apoi o înjură, o bate, îi fură
puţinii bani luaţi pe lapte şi se mai duce la o băută. Mă întreb dacă se amuza
la fel împreună cu colegele ei de celulă. A stat un an şi jumătate la
închisoare, i-au dat trei, dar pentru că avea copil - pe fetiţa înfiată - au
lăsat-o mai repede la vatră. Făcea avorturi, n-au prins-o, dar a pârât-o vreo
vecină sau o clientă, i-au găsit instrumentele prin casă şi au băgat-o la zdup.
Salvase şi ea epave, tot degeaba, nu mai ştii când e bine să salvezi. La
revedere.
No comments:
Post a Comment