La 9 o
femeie ce stă înmărmurită, cu ochii aţintiţi
asupra unei persoane competente, aşteaptă diagnosticul cuiva sau doar un preţ…
Tot ţigările, să le răresc, mai puţină cafea, că mi se lasă cu ulcer şi cu alte
complicaţii. Eu nu gândesc în perspectivă, ce mă va ucide nu mă doare acum,
deci care-i problema? Oameni ce se spune c-au murit de diagnostice şi
tratamente greşite cu decenii în urmă şi acum boli ce mi se fură, uite nevroza,
nu e nevroza, ba e, mamă, nevroza te mănâncă, ce efect au?, te liniştesc - da,
prin urmare umblăm ca nişte zombie pe coridoare şi pe străzi, printre voi, what
difference does it make?
Şi apare şi căluţul din Germania, află unde sunt şi mă
caută în tot spitalul, Nu, n-avem o domnişoară X la reanimare… Şi-mi vorbeşte
de haşiş şi băutură şi de-o scriitoare ce seamănă cu Virginia Woolf şi care
şi-ar fi dat seama că pe lume nu există nimic, cu atât mai puţin iubire.
Germania cu peşti şi prostituate, drogaţi şi seringi lăsate prin cabine
telefonice, blazaţi şi oameni morţi, târându-se prin vieţi pe care nu le-au
cerut nicicare. Nu l-aş fi recunoscut de-ar fi început să-mi povestească despre
altceva, ce de exemplu despre arhitectonica extraordinară din Würzburg - Würzburg:
de la Aldi cu două mărci un kil de vin de mere, nu te-mbeţi, dar te-ameţeşti
bine, pe malul râului, ascultând muzică suedeză, vorbind puţin - aceleaşi
lucruri, nealterate, e bine: nici schimbările nu-mi plac. Mii de trandafiri
pe-o pijama şi încerc să nu mai gândesc, poate dacă i-aş număra... E plin
salonul ăsta, nu mai vreau decât să ies de aici. Femeii de 29 de ani i se
găsesc tot mai multe, şi femeia asta nu merită atâtea şi mă felicită pentru
n.a. - e atât de puţin, aproape nesemnificativ, mă-ntreb dacă la vârsta de 29
de ani toţi ajung să aibă dreptate, poate că-i începutul înţelepciunii - şi-are
dreptate. Externate ce vin în vizită, urări de sănătate, zâmbete, aberaţii umane
şi puţină ciudă, resentimente - şi imaginea înspăimântătoare a vieţii de după
spital. Femeia de vis-a-vis are ca soţ sau amant un guru, care ar avea o
influenţă înfiorătoare asupra ei - se bârfeşte în salon. Femeia de 29 de ani
aşteaptă telefon de acasă - nu mai înţeleg nimic, nu mai înţeleg nimic!, simt
doar că mi se face rău; Să nu mai bei cafea!, Nu, ceai, Ce bai ai?, Ceai!, Nu,
ce bai ai?, Ceai! - vorbeşte în maghiară şi nu cred că le spune tot, totul ăsta
e atât de mult, atât de nedrept de mult - ce bai am eu, ce morţii mă-sii de bai
am eu?, nu ştiu nici acum, dar când aflu am să vă comunic tuturora; să-l laşi
să sune de 29 de ori, nu e acasă, nu-i niciunde - i se întrerupe, trânteşte
receptorul, de vrea o ajut să-l scoată din zid şi-apoi îl aruncăm de la geam. Coboară
scările să-şi cumpere cafea, se întoarce, întotdeauna mă găseşte aici, pe
trepte. Aş putea să încerc, nu, nu pot face nimic.
Stau în tropăit de şlapi pe
trepte şi în… linişte. Şi-a şasea zi, în care totul pare să se fi obturat,
totul a devenit rutină, e doar anost şi trist - oameni ce se grăbesc să facă
analize, stau la cozi, se bagă unii în faţa altora şi nu mai gândeşti nimic, te
bucuri puţin pentru cei care se externează şi aştepţi şi tu să pleci, acasă sau
la dracu - totuna. A şaptea zi şi-atât. Pleacă femeia de 29 înapoi pe Mureş
şi-mi pare doar rău, n-a mai plecat şi-i pare rău. Te simţi doar singur pe
lume, ha, dacă-ţi mai dau şi două lacrimi, e perfect!, nu te-a fătat nimeni, nu
eşti nimeni etc.; în fiecare zi vin vizitatori, la alţii, unii şi la tine şi
totuşi: nu e singurătate, e părăsire, e paragină, e delăsare, e tâmpizare, e
doar a şaptea zi. Dacă în primele zile termini o cartelă telefonică, încercând
cu disperare să păstrezi un contact artificial şi mincinos cu realitatea, cu
cei care reprezintă realitatea ta relativă, relativ bolnavă, şi egoistă,
astăzi, în a şaptea zi nu mai cunoşti pe nimeni şi nu mai vrei nici telefoane,
nici vizite - nu că n-ai face o excepţie, poate una singură, ipocriţi suntem şi
murim fără vreun om pe lângă noi, şi poate că mai suni şi tu câte-un număr, unde
ştii că nu răspunde oricum… Janis, what do you want from the future?, I… I
want… You want to have as much fun as possible… I want to have as much fun as
possible… yeah… Nici nu mai exist la ora asta, nici măcar nu e târziu -
patetismul mă lasă s-o spun şi pe asta: e târziu doar în sufletul meu - nici
măcar nu ştiu ce e să fie târziu, într-adevăr prea târziu sau prea devreme sau
că ne doare prea tare sau nu sau că rănim cu prea multă violenţă sau că murim
cu prea multă indiferenţă, lamentându-ne că e prea târziu, prea târziu pentru
ce, spune-mi pentru ce e prea… târziu, devreme, dureros, inexistent, două, trei
cuvinte, mă răstesc la oameni să-mi spună cuvinte, n-au ce să-mi spună, nu mai
ştiu să-mi vorbească, mai bine tac, întotdeauna e mai bine să taci, oamenii cer
cuvinte, fără să le vrea, fără să le cunoască, cuvintele oricum nu fac nimic,
se lasă doar rostite, scrise…
Încercam şi reuşeam să par neimpresionată, poate
eram doar dezamăgită şi totuşi, acolo domneşte moartea, moartea proaspătă,
fragedă, rece şi dreaptă, cred că ea singură poate fi dreaptă, e singura,
singura care vine: voi, toţi veniţi şi plecaţi când eu nu vă vreau, pe voi vă
aştept, pe ea n-o poţi aştepta, ea e cea care vine, n-o poţi aştepta, îi
aştepţi doar pe cei care nu vin sau care vin ca să plece când tu încă n-ai
încetat a-i aştepta, ei nu sunt niciodată aici, cu mine, mă mint cu prezenţa
lor, uitându-se în ochii mei, iar eu fac la fel - totuşi îi aştept, cum ei nu
vor învăţa vreodată să mă aştepte…
No comments:
Post a Comment