Tuesday, July 17, 2012

Jurnal de presupusă epavă

© C.D. 1999

          “…ich dachte, dass immer irgend etwas nicht        
genug war, auch diesmal würde irgend etwas nicht
genug sein, ich dachte an dich, an die Eisblumen,
an den Rauchgeruch, ich dachte auch wir sind nicht
genug…Ich habe versucht zu verstehen, warum es        
vorbei ist mit uns, und ich wusste, dass es da nichts
zu verstehen gab…Ein Film darüber, dass es gar
nichts ist, dass es nichts mehr gibt, nichts zwischen
uns und nichts um uns herum…”
                                                                          (Judith Hermann, Bali-Frau)

Nea Fane pe-o bancă, la poarta de fier ce duce într-un atelier, fiare împrăştiate prin toată curtea şi trei câini - stă de ore, de ani - stă de ore, de ani pe-o bancă şi se uită în jos, înspre sfârşitul trupului său, în pământ. Au venit şi alţi câini, cei trei ai lui nea Fane au început să-i latre…mă cheamă asistenta, mă duc la telefon. M-am mutat la etajul 8 acum, pentru câtva timp. Azi e prima zi aici. Ochi spânzuraţi deasupra ceţii ce mâine va ieşi din pământ: un bărbat şi o femeie, el mai în vârstă, ea mai în vârstă, împreună de mult sau dintotdeauna, el în pijama de om bolnav, o haină aruncată peste umeri, ea îl ţine de mână, şi el la fel, se plimbă undeva pe sub geam. Şi porumbeii arată altfel, văzuţi de-aici, de sus, nu mai poţi fi nimic, eşti gândul tău ce trece prin ei, nea Fane stă cu unu’ pe-o bancă, nu ştiu ce-şi spun unul altuia, tare mi-ar place să pot auzi, doar mormăind şi câinele negru la picioarele lui, poate că e un altul, stă pe locul lui, tot un nea Fane e. Bărbatul ridică un picior şi o mână, apoi celălalt picior, apoi cealaltă mână, mai fac câţiva paşi împreună, se opresc, ţinându-se de mână, el face un pas, stau acum faţă în faţă, m-aştept să se sărute, ea îi ia şi mâna cealaltă în mâna ei, îi văd încordarea, ea e tare, încet - mâini împreunate - el se lasă uşor în jos, apoi se ridică, şi ea, ea încă îl mai ţine, strâns, mâinile lui în mâinile ei, încă o dată, a doua oară trebuie să-l tragă înspre ea, altfel cu greu s-ar mai fi ridicat, dar ea ştia s-o facă. De-a dreptul înduioşător! Un porumbel vorbeşte încet, îl aud atât de ascuţit, probabil de la 7.
Dau şi de ea - de ce ? Îmi promisesem să n-o fac. Se zice că plictiseala te-ar putea ucide aici, altele sunt mai ucigaşe. Nu-i vine a crede, mă-ntreb ce crede, probabil e una dintre glumele mele proaste. A fost ca şi cum ai fi încercat să-ţi mai salvezi una dintre vieţi, nimerind într-o barcă care e deja plină cu atâţia alţii care au scuze şi justificări şi drepturi, dreptul de-a fi tocmai în barca aceea. Dreptul tău e să te îneci, dreptul tău e s-o poţi face conştient, dreptul tău e să te temi de cei care te ţin în viaţă şi de cei care te ţin treaz. Eu nu pot fi ca tine şi noi, noi suntem toţi alţii, la fel, aceeaşi. Vorbind despre P. cu mama unui fost coleg de-al ei. Îmi face bine să vorbesc aici şi acum de ea şi despre prietenie. P. se ofileşte aici, n-o văd, dar o aud la telefon şi nu e de vină clima, o noapte şi o dimineaţă de mers cu autocarul şi ar da de soare, de unul impersonal şi singur. Oriunde m-aş duce cu gândul, la 7 sau la 8, într-o cameră cu storurile lăsate sau în oraşele mele, nu mă pot amăgi, rămân întotdeauna ce sunt, poţi să-mi schimbi faţada, aduceţi înţelepţii într-ale sufletului - suflet şi ceea ce numim noi, cu tot patosul de care suntem în stare, inimă nu există - înţelepţii te vor citi ca pe-o carte. Oamenii sunt mai buni aici, mai buni cu ei înşişi.
Conştientizează ceva, viaţa, moartea şi alte cele … în arena în care se dă lupta pentru viaţa lor sau măcar pentru o normalitate instaurată deja peste tot, de alţii. Un zâmbet ce poate fi la fel de gratuit ca cele de afară, un salut ce poate fi la fel de voit politicos ca cele de afară, o vorbă bună ce poate fi la fel de ipocrită ca cele de afară sau poate o recunoaştere ce poate fi le fel de eronată ca cele de afară şi asigurarea că ştiu ce simţi ce poate fi la fel de neinspirată ca cele de afară. Mie nu-mi merge mai rău, sigur mie nu-mi merge mai rău, rău. Toţi au obiceiul normalităţii. Mă uit, dar azi încă nu l-am văzut pe nea Fane, n-o fi de lucru sau poate nu-i cunosc eu într-atât de bine figura, pe care oricum n-o pot desluşi de aici, ca să pot spune că e dânsul sau nu sau doar un altul sau chiar adevăratul nea Fane care fără îndoială răspunde la alt nume. Un băiat, l-am zărit azi într-un pat pe acelaşi culoar, are faţa mamei, i-am întâlnit ieri pe coridor, ce să-ţi aduc, nu ştiu … să-i spui lu’ tata să-mi aducă biscuiţi. Mama îl sărută de rămas-bun, pentru a doua oară. Maică-mea îmi spune … Poate el stă de mult aici, se spune că ne ţin doar zece zile. Asta-i a doua zi aici şi trece şi mai sunt opt. Îi văd în curte, două maşini roşii, una cu portierele deschise şi capota ridicată, sunt mai mulţi pe-acolo, o fi şi nea Fane. Un pâlc de copaci în depărtare, mă gândeam ieri că s-ar putea să fie vreo mănăstire, mi-aminteam de pâlcurile de copaci ce le înconjurau, fără îndoială că nu e nici una, cine are nevoie? Şi din nou cenuşa şi fumul ce ies dintr-un coş de pe acoperiş, hârtie arsă sau altceva ars, bucăţi de cenuşă îmi cad pe caiet, pe mână, îmi intră în salon, scriu pe pervaz şi plouă. Tracy Chapman în urechi, măcar că e şi asta o poveste tristă ce sună bine, if you’ll be waiting and I have desired to see your face your smile to be with you wherever you are şi din nou remembering şi nişte corzi. Întind mâna şi mi-o înnegresc, mai bine n-o întind, şi fumul ăsta alb ce iese de peste tot, din pământ, din cer. Soarele nu mai iese şi e bine aşa, nori mari ce nu se mai termină şi un colţ de clădire.
Cenuşa devine agasantă şi nici Janis nu mă mai trezeşte … Sitting… count your fingers, what else, what else is there to do, honey, I know how you feel, I know you feel that you’re through … Plec, la fumoar. Acordurile sfinţilor, mai multă forţă, mai puţină tânguială până la Schubert. Şi s-au spus şi lucrurilor pe nume: eu sunt deprimat(ă), tu eşti deprimat(ă), el/ea este deprimat(ă), noi toţi suntem deprimaţi, de ce, irelevant, deocamdată, până apare vreun specialist/vreo specialistă în depresii. Vă mulţumesc deocamdată - frază idioată! - mi-aţi făcut bine şi vă mulţumesc, dacă veţi continua să-mi faceţi bine, vă voi mai mulţumi. Patru păsări, apoi doar două în zbor deasupra acoperişului dat cu smoală odată de mult, acum există numai fâşii din material asemeni - cei ce se aseamănă, totuşi nu se adună, nimeni nu se adună cu nimeni, toţi rămânem dispersaţi, fiecare în colţul lui, cu umbra lui în colţul lui şi-atât - smoalei.

No comments: