luăm hotărâri

© C.D. 2007

decisive, menite să ne schimbe viaţa în bine, ne lepădăm de ce nu ne aparţine ca să simţim lipsa existenţei absenţei ei şi nu ne vedem când ni se încrucişează drumurile întâmplător. promitem să plecăm, ne luăm rămas-bun, ne facem bagajele cu sentimente ca să le cărăm cu noi, să nu împiedice pe nimeni dacă le-am lăsa în urmă, o luăm la picior fără să cunoaştem drumul ca să ne trezim că niciodată nici măcar n-am luat-o din loc, suntem tot aici, mereu aceiaşi, mereu pe punctul de a pleca, niciunde, niciodată.

***

suntem în expectativă, se pare, întreaga viaţă. aştept să se facă mâine, vreau înapoi ziua de ieri ca s-o regizez mai bine. o vreau înapoi şi pe cea de marţi pentru că n-am avut curajul să ridic capul. vreau înapoi toate orele pe care ţi le-am dat ca să le pot schimba ambalajul şi să ţi le dau în dar din nou, sperând că le vei accepta. vreau să apăs rewind şi să retrăiesc la nesfârşit cele câteva clipe nesemnificative şi modeste.

*** 

forever not yours. nu pot sta mereu aşteptând, şi plâng absenţa durerii şi ce va aduce cu sine. nu mai este fiecare zi o lungă anticipaţie plăcută a neîmplinirii, zilele încep doar să fie, şi atât. şi-au pierdut orice urmă de sens, imaginat chiar,  iar apoi întreţinut pentru că opusul nu mai era o opţiune atunci. dar este singura opţiune care se oferă acum şi n-avem decât s-o alegem - şi aşa vom face, ca întotdeauna. mă iert şi azi şi mâine şi...

***

from LA to Philadelphia – sometimes I think that I know what love’s all about. dar nu ştiu nimic. nicicare nu ştim nimic. şi ne sfiim să recunoaştem că nici acum nu ştim nimic şi că orbecăim dintr-un colţ al celulei în celălalt în căutare de căldură. uneori îmi închipui că-mi va fi bine, de cele mai multe ori ştiu că mă amăgesc doar. cineva îmi vorbeşte, îmi spune că nu e vina mea. mi-ar plăcea să mai pot observa lumea cu ochii de atunci, din spatele ochelarilor de soare opaci – când pe malul Begăi într-o seară de vineri am învăţat că viaţa nu e chiar aşa cum pare, iar noi la fel, nu suntem niciodată doar 

puţin mai mult decât părem. dar şi atunci aşteptam mai mult de la ziua de mâine, doar puţin mai mult, nu atât cât să zdruncine lumea şi să modifice cursul planetelor, ci doar cât să schimbe lumea mea mică şi nesăţioasă. oscar ar fi scos sabia şi ar fi cucerit orice şi pe oricine voia, dar atunci nu mai credeam de mult în oscar.

ce vrei să crezi mâine? că vei putea deveni mai mult, decât ţi-a fost alocat în prealabil în mod aleatoriu? că vei putea schimba cursul altei vieţi decât, în cel mai surprinzător caz, al celei care-ţi aparţine fără s-o fi cerut-o? că soarele va apune în spatele casei tale şi nu în spatele muntelui pe care n-ai avut niciodată curajul să-l escaladezi? I’d walk thousand miles just to slip this skin. sau nu. dar promit s-o fac în altă viaţă.

***

just read my mind. am renunţat de mult la gândul de-a mai evada de aici. viaţa e doar un şir lung de evadări eşuate. toţi suntem un conte de monte christo ce a rămas pe insulă. suntem toţi nişte naufragiaţi în vieţi care nu ne-au fost croite pe trup, vieţi care nu ne încap sau în care ne 
pierdem fără să putem spera că ne va găsi cineva anume şi nu oricine în timp util. nimeni nu ne datorează nimic, nici măcar un capăt de funie. şi noi, circarii, ne asigurăm că roata continuă să se învârte, fără vreun motiv anume, doar pentru că trebuie.

Heroes

As a child one needs heroes. And we look for them in the most obvious or peculiar places. We look for them in our parents and grandparents, our extended family, our teachers and peers, in our books or our fantasies. We conjure them up or stumble upon them. Mine was my cousin. Throughout my entire childhood and young adulhood she was one of the constants in my life, sometimes more present than other times, but always present, always just a phonecall away. She still lives down the street from me as she did all through our childhoods and teenaged years, until she left for college. I always felt like I was trying to catch up with her - the minute I started school, she was just leaving primary school, the minute I started highschool at the same school as her, just across the road from our houses, she was a busy senior, studying for the entrance exam to medical school, but who still took the time 

to show her little cousin the ropes in the scary new school, i.e. showing her the bathroom on the ground-floor, near the entrance to the gymnasium, where the older kids congregated during recess to have a smoke. Back then it looked like the coolest thing ever - girls and boys in the same bathroom, kidding around and smoking. Many of the coolest and best memories over the years have her right there, in the middle of all of them - she was forever the instigator, the impulsive one who had the craziest but most rewarding ideas, never able to stop or give up, mind racing a mile a minute, analysing, finding solutions, creating opportunities and new realities, moving mountains, and people. And then the mind started failing and everything stopped and I had to get used to a new reality that still feels so alien even after years - the reality where she technically still lives down the street, though in reality she only lives in her mind. All access denied.

the more I search /

© C.D. 2007

     the more my

          need / for

                   you. când primeşti ce vrei, dar nu ce ai nevoie, când pierzi ceva ce nu poate fi înlocuit, voi încerca să te repar. facem psihoterapie unii cu alţii, ne peticim şi ne trimitem înapoi în lume.

ne părăsim pe nesimţite şi clădim vieţi noi altundeva – ne prelungim viaţa făcând schimbări mici.

ne regăsim în camera de ieri şi nu mai încăpem în ea. va trebui să ne croim haine vechi, ca unformizarea să fie completă din nou.

fiecare ungher al casei vechi îmi evocă viaţa trăită senin. nici măcar nu existai atunci, iar acum stăpâneşti totul fără să ştii dacă vrei să ştii. lista mea a rămas aceeaşi azi.

***

ai putea fi oricine altcineva. totul ar fi la fel. totul a fost mereu la fel. play it again, sam.

în intersecţia luminoasă unde luna stătea spânzurată înşelător deasupra caselor, mă întreb dacă ai să mă vezi în întuneric – e la fel de posibil ca realitatea mea probabilă să rămână mereu imposibilă. sau nu. lasă-mă, lasă-mă, lasă-mă să... ce? alătură-te nouă în crearea de mituri şi revoluţii. facem cu mâna şi ne ducem acasă. iar muza altruistă se lasă înecată de praful de pe străzi. ascunde-mă în chilie ca să visez realităţi noi. sub lumina reflectoarelor, în transă, ne scriem viaţa. ne umplem zilele cu noi şi cu tine şi ne culcăm flămânzi. ridică-te în picioare şi spune răspicat ce crezi şi cere ce vrei. toţi îţi vom da totul.

***

acesta este ultimul meu rămas bun, din multele pe care ţi le-am spus fără ca tu să le auzi. nimic nu mă lasă să fiu cine vreau să fiu, să văd ce vreau să văd. măcar de ar rămâne totul în ceaţă. e aşa de clar, încât îmi răneşte ochii. just acquiesce. IT’S NEVER OVER. voi aştepta să te naşti din nou. voi aştepta să te întâlnesc într-un alt oraş, într-un alt timp, într-un alt corp. n-am să ştiu niciodată ce să-ţi spun, voi tăcea şi voi aştepta până voi fi invăţat cuvintele care să te oprească din drum. şi nu le voi rosti nici atunci. love is not a victory march.

***

încerc să acopăr, să înăbuşesc totul cu muzică. fiecare viaţă are soundtrack-ul ei. did I disappoint you / or leave a bad taste in your mouth? nu dorm, doar mi-amintesc că voi pleca din nou din acest loc de pelerinaj nesfârşit fără nimic. da, mi-ar fi mai uşor dacă aş avea pe cine să dau vina. şi e prea târziu să mă întorc ca să aflu care dintre noi a purtat vina pentru prima oară.

165... da.

dacă nu încerci, nu vei ştii niciodată. nu vreau să ştiu nimic niciodată.

***

falling at your feet. ne prosternăm, ne tânguim, ne răzvrătim ca să ne adunăm de pe jos, să ne ştergem ochii de praf şi să mergem mai departe înspre nimic. easy like Sunday morning. te părăsesc mâine, mâine a fost ieri, azi te regăsesc în acelaşi loc. nu ştiu să fac decât aceleaşi lucruri pe care le-am făcut până acum şi asta nu mă ajută cu nimic.

1000 oceans şi nu ştiu dacă mai ştiu să vreau să înot. şi totul nu e decât un cântec de dragoste. în adâncul sufletului nu cred nici măcar pentru o clipă că aş putea să te opresc din zbor. 
all you’ll be, you are today. 


                                    ***

dear god, how can I… how can I walk these streets without you? umblăm pe străzi ca nişte răni deschise, supurânde, fără speranţă de alinare. în căutarea vreunui lucru sau a unei persoane care să ne distragă atenţia de la mirosul de putrefacţie care ne înconjoară. placebo.

                                     ***

becoming who we are. zilele mele sunt un semafor din care lipseşte galbenul. ele sunt doar roşii şi verzi. roşii când nu te întâlnesc şi verzi când te văd, dar ele rămân de fapt variaţii ale aceleaşi culori, şi toate ar putea fi roşii ca sângele care nu conteneşte să-mi curgă prin vene.

ne controlăm gesturile, ne băgăm mâinile în buzunar ca să nu cerşească ceva de la voi.

wake me up when it all ends. so long, marianne.

***

I’ll just go, and you stay.

Lives

As a child I could sit for hours in my grandmother's kitchen listening to her talk about the past, hers, others'. I would pester her with so many questions, anything that would come to mind, anything that maybe puzzled me the day before when looking again at the many family pictures stored in the old, tin box or in tattered photo albums. Like maybe if she loved her former family more than the one she ended up with - us. I always felt she was a little shifty when I raised the subject and ever reticent to get into much detail. As a child I never understood how painful it must've been, even decades later, to talk about your first husband whom she lost to the war, presumed dead somewhere in Russia, and her first child who died of meningitis at the age of 1, only months after losing her 

husband. Even then, being too young to understand all the nuances in life or anything about feelings and loss so great it could derail your entire life and destroy a spirit, I felt that if given a choice she'd probably choose them - the dead ones to be alive again and for her to live out the life she was meant to. As the little selfish brat that I was I always wanted her to say otherwise, and choose us - my grandpa, who she met and married in her 30's, both entering their second marriage, my mom - their daughter and us - me and my brother. I didn't know these choices never really existed as such, that life is never clear cut, that somebody can love what they have and still cherish the thought of having had something else before, especially when it was taken away from you so brutally.

ne spunem

© C.D. 2007

ce vrem

    să

  auzim, dăm sfaturi, nu le urmăm, ne deprindem să mergem pe aceleaşi cărări bătătorite de alţii şi vedem totul cu ochi îmbătrâniţi. facem poze cu dagherotipul minţii şi le salvăm pe hard, ca să le putem accesa oricând ne este mai greu. am spus întotdeauna că voi încerca, asta am şi făcut, şi rămânem la stadiul de finalizare perpetuă a lucrărilor.

n-am niciodată un as în mânecă. n-am să ştiu niciodată de ce îţi plac albul şi negrul şi ce se întâmplă în zilele când nu poţi să găseşti un zâmbet, întotdeauna plin de inocuitate şi lipsit de subînţelesuri.

şi credem mereu că mai e vreme să punem la punct totul, să punem punct la tot. de fiecare dată când ni se oferă sau ne oferim şansa ezităm, şi alegem să mai uităm de noi şi de perioada noastră de valabilitate limitată, pentru încă o zi măcar. toate adevărurile pe care vom reuşi să le rostim într-o viaţă de om, a noastră, nu vor fi de ajuns ca să ne răzbune trădarea. omul e o multitudine de minciuni trunchiate şi croite pe măsura şi pofta oricui.

de câte ori trebuie să vin la tine, ca să mă trimiţi înapoi în lume la fel? cine trebuie să devin, ca să pot rămâne?

***

stătea pe scaunul ei, prietenii plecaseră, rămăsese singur în spatele geamului fumuriu al barului. şi-a terminat cafeaua, a plătit şi a plecat uitându-se înspre noi, nesigur dacă să ne salute sau nu, a ezitat, dar s-a răzgândit şi a ieşit pe uşă.

toţi avem un sens în viaţă, toţi am fost puşi cu un scop anume pe acest pâmânt încovoiat de noi, dar ce sens au toate astea dacă scopul meu nu e să pun un zâmbet pe faţa ta acum?

şi poartă toate întrebările fără răspuns şi nedumeririle şi aşteptările timide şi speranţele nerecitate cu sine pe toate drumurile lui, pe vârful muntelui şi aici jos, între noi.

suntem aşa de răbdători şi persistenţi în eşecurile noastre cotidiene. şi le aşteptăm neîmpăcaţi pe cele de mâine.

ne săpăm unii loc în inima altora, inimă care nu ar fi trebuit să mai aibe loc să ne încape şi pe noi. câţi litri de apă pot încăpea într-o biserică moldovenească? calculele au fost mereu greşite, ecuaţiile evoluează. pasul făcut va duce doar în prăpastie. vom simţi că trăim în cădere. full of grace, my love.

***

vânez fraze şi sentimente inefabile în oraşul ce freamătă de oameni, în rândurile cărora nu te găsesc şi nici nu te caut. ne autoflagelăm şi construim eşafoade de pe care să ne urlăm pioşenia valabilă 48 de ore. ne ascundem cu vina noastră pe care nu ne-o asumăm nicicare, şi ne amăgim că dacă noi suntem muţi ceilalţi sunt orbi.

ne comunicăm. acoperim cuvintele celorlalţi cu ale noastre.

did you find my writing on your wall?

strigăm după ajutor, iar când ni se aruncă colacul îl dăm la o parte pentru că nu ne place culoarea lui şi nu se asortează cu negrul morbid al nevrozei noastre sezonale.

ne costumăm şi mergem pe străzi, ne jucăm de-a v-aţi ascunselea printre reclame luminoase dezafectate şi nu primim decât nota 7.

nu cere niciodată nimic, încearcă să ocupe un loc cât mai mic în spaţiu. de câte ori ne dorim amândoi să fim doar invizibili, şi suntem când n-o mai vrem pentru cei pe care-i vrem, şi ochii lor cad asupra noastră pentru o clipă, ne percep şi trec mai departe. suntem cărţile prăfuite de pe raftul de jos din încăperea cu becul ars a bibliotecii.

imagini fără sunet, imităm poze şi dansăm fără să cunoaştem paşii corecţi. şi suntem doar caraghioşi.

tonight we can truly say / together we’re invincible.

***

tell me who I have to be / to get some reciprocity. ne gândim unde să-i stivuim pe cei de care avem nevoie ca să nu mai fim singuri. nu contează că laşi urme de bocanci pe spatele lor, ai doar grijă să nu te împiedici.

de ce n-ai mai plecat? învăţam încetul cu încetul să-mi programez inima să bată cu tine departe, mai departe decât eşti acum, mereu. aş fi putut să învăţ să o scot din sertar ca şi el, doar când apari tu în viaţa noastră.

mi-a spus să-ţi spun să nu aruncaţi pozele, să le iau eu dacă nu le vreţi, cu o lună înainte să moară. mi-e dor de ea, încă. ar fi vrut să te vadă împăcată, cu demonii biruiţi şi închişi într-un sertar a cărui cheie s-o pierzi pe una din nesfârşitele cărări pe care ar trebui să înveţi să păşeşti doar odată.

Worlds

As children my brother and I would alternate heading the periodical, adrenalin-laden mission of 'Stealing the Key to the Attic from Grandma'. One had to be highly skilled and quite devious to manage it without getting caught, there was the waiting for the proper moment involved - which sucked of course, as any waiting sucks for any child who wants things to happen NOW and best of all: RIGHT NOW, the moment when grandma wasn't near the hallway where the big key hung high on a hook - this meant she couldn't be in the kitchen, that the

hallway led to, which was nearly impossible as one would most likely find her exactly in the kitchen at any given moment during the day, also she had to be gone for more than just 3 seconds as we had to get a chair under that hook first to be able to grab the key - as a child it sucks being short too, and then we had to either run like the dickens to not get caught with the key in hand or hide it somewhere in a pocket or under the clothes and stroll self-assured down the long pathway towards the attic door AND then wait together out of sight

for another right moment to open the door to the attic as it, of course, was in direct view from the big kitchen window, from where my grandmother could basically see everything that moved in her yard and far into the garden too. But it was all worth it - every single time, like any escape into different worlds can be during childhood, and adulthood too. Every single time we mounted those steps it always felt like jumping into adventure - a silent and slow-moving adventure, and I think exactly that was half its charm anyway. Because it was

strictly forbidden to get up into the attic, once we were up there we had to first be quiet, secondly thread very carefully because either the old lady tenant that lived in a couple of rented rooms or my grandmother would hear us or see fine dust falling from the ceiling and quickly put an end to the adventure, and then we really should've stayed away from anything dusty and covered in cobwebs so as not to give ourselves away the minute we returned to real life - and all that's of course almost an impossible thing to ask of a child.

Many times we would hear my grandma coming up the stairs and see her head emerging from the stairwell, yelling for us to come down NOW, RIGHT NOW, and we would hide and irrationally hope she would actually believe she was mistaken and we weren't there and our adventure could continue, or we would go down and try to be nonchalant about returning the key on its hook and  going about normal business and just when we thought we had pulled it off, we'd get busted, our dirty clothes speaking loudly of our illicit activities.

i only speak the truth i only

© C.D. 2007

    speak the truth i only

       speak the truth trăim cu nonşalanţă in each other’s back pockets şi suntem mereu înconjuraţi de noi şi suntem singuri şi nemişcaţi şi tăcuţi.

e o privire tipică, atotcuprinzătoare, ce vede până în cele mai întunecate şi gălăgioase unghere ale unităţii de consum. privirea scrutinătoare care va şti dacă mai doreşti ceva sau nu. dacă mai ocupi masa pentru mai mult timp sau dacă te vei hotărî în curând să te întorci de unde ai venit. privirea care citeşte cererea şi trece mai departe.

s. e absentă, trăindu-şi viaţa cumva, nu ştiu cum acum.

suntem prinşi în vieţile celorlalţi şi ale noastre, şi nu mai ştim să alegem pe care o dorim sau am face bine s-o trăim – dar e frumos să ai certitudinea posiblităţii alegerii uneia oricând vrei. nimeni nu ne învaţă să alegem şi ne e nespus de greu să alegem a alege, aşa că o lăsăm pe mâine. şi mâine mai e o zi, scarlett.

viaţa se trăieşte pe sine fără a atrage atenţie, cu noi în cârca ei, prinşi în ham, şi eu o las, ca de obicei. ne facem griji privind viitorul şi păşim în el nesimţitori. ne continuăm marşul lipsit de fanfară, în jos pe aceeaşi alee orbitoare.

perechile de ochi se ciocnesc şi îşi trimit informaţii incomprehensible ce se pierd pe drum – transfer de date eşuat. înţelegem atât de puţin şi vorbim ca şi cum am poseda acelaşi dicţionar explicativ. ne îndrăgostim ca şi cum am avea mereu o inimă intactă de dat, aceeaşi, sfârtecată şi cârpită dar care mereu se simte nouă şi netedă.

ieşim în lume, ca s-o inhabităm, să fim acolo în caz că trece cineva să ne ia la cunoştinţă prezenţa, să ne-o confirme şi nouă cu o privire. ne adăpostim la umbra liniştitoare a unui zâmbet politicos.

e ca şi mersul la biserică, regulat, repetat, obsedant şi nesatisfăcător.

ne iubim de departe, unii pe ceilalţi ‚aşa cum trebuie să iubeşti anumite lucruri întunecate, în secret, între umbră şi suflet’ şi am vrea să ‚sălăşluim, asemenea suflului, în corpul celuilalt doar pentru o clipă. am vrea să fim atât de necesari şi neobservaţi.’ şi suspinăm pentru că la urmă ne suntem suficienţi nouă înşine şi pentru că nu avem nevoie de o jumătate de bucată care să ne completeze, şi umblăm incompleţi dar funcţionali pe străzi, prin baruri şi librării şi magazine alimentare după pastă de dinţi, o carte, un zâmbet care să fie doar al nostru sau prin ploaie şi soare.

e ca atunci când străbunicul a rămas prins cu unul dintre bocancii noi între şine în 1940 până când a trecut trenul peste el, suntem prinşi cu cizmuliţele noastre cu tocuri sau cu adidaşii noştri de muşama între două din şinele astea şi ne-am învăţat să ne mai schimbăm puţin poziţia ca să nu amorţim, şi aşteptăm vreun mecanic de tren rătăcit cu o rangă care să ne scoată de acolo sau sperăm că trenul va avea ceva întârziere până ne dumirim şi noi cu ce se mâncă pe pâine viaţa asta a noastră, dar, negreşit, trenul va veni, şi va fi un marfar.

***

şi don quixote a fost lovit de unul din braţele morii de vânt, acum are amnezie şi o confundă pe dulcinea cu rocinante. aveam 17 ani când am recunoscut că chip-ul meu trebuie să fi ieşit din fabrică defect. să înveţi într-o noapte că trebuie să devii cineva care va avea un mijloc de transport ca să poţi lăsa în urmă leagănul, că inevitabil vei nărui planuri şi destine care ar fi trebuit să devină şi ale tale. madonna de deasupra patului dublu cu plasă de fier şi saltea subţire în care îţi dormeai somnul visurilor de vară nu ajuta cu nimic. bunicul sever şi care-ţi răspundea doar în maghiară, se uita în viitorul lui, pe care avea să-l trăiască lipsit de dramatism şi plin de conştiinciozitate, din potretul de pe peretele din dreapta mea. mi-a rămas în nări parfumul plimbărilor de duminică înainte de masă prin teiuş şi ceasul greu de argint din buzunarul vestei pe care îl scotea din când în când ca să oberve trecerea timpului puţin, de care nu era conştient că doar el îi mai rămăsese.

m. desface sticle îngândurată şi aude frânturi din conversaţiile purtate în jurul ei, fără să le lase s-o copleşească, nu sunt ale ei, nu sunt ea, la fel de puţin ca fumul şi muzica, dar le ia pe toate cu ea când pleacă în zorii zilei ca să le aducă înapoi a doua zi, pentru încă un timp puţin.

cavalerul în armură strălucitoare pe un cal alb lucrează în italia în construcţii şi o vizitează odată la câteva săptămâni, şi încearcă s-o convingă că la vita e bella, oriunde altundeva decât aici.

truth beauty freedom love – tot degeaba.

and when you come back in from nowhere / do you ever think of me / … / I take your picture when I go / gives me strength and gives me patience / but I’ll never let you know / I got nothing on you, baby

şi cineva ar trebui să ne urle să nu renunţăm la fantomă şi să strângem pumnul. dar pumnul e gol la fel ca noi. ne atingem, ne strângem în braţe şi plecăm cu mâinile desfăcute şi goale, ca să ne întoarcem a doua zi cu ele întinse din nou. tu eşti lista mea azi.

mersi … mersi şi eu. noapte bună.

***

trăim scufundaţi în gloria ştearsă a vremurilor trecute, a clipelor de ieri, a senzaţiilor şi zâmbetelor de ieri. le scoatem din buzunarele fără fund ale memoriei noastre, împrumutând sentimente reîncălzite. ne resuscităm periodic pentru că paloarea vieţii noastre interioare ne înspăimântă şi ne aminteşte prea mult de morţii vii.

avem 20 de ani din nou, dar stăm aici, în siguranţă şi nu trebuie să ne retrăim.

îşi trece cu mâna peste frunte, obosită. tell me your demons so that I can go out and fight them for you. va trebui să-mi cumpăr o armură ca să mă apar de flăcările pe care le vor scoate pe nări şi o dulcinea rapidă şi de nădejde ca să pot să-i ajung din urmă şi să-i nimicesc.

I need those eyes to tide me over. iar ochiul de sticlă cade din orbită şi se rostogoleşte pe podeaua ceruită până în dreptul meu. am să-l iau cu mine ca amintire a vremurilor puţin dulci şi a lacrimilor puţin sărate.

cine pot fi eu, decât cine sunt?

Escapes

As a child I would look at my grandfather's suitcases that have travelled with him to 

most of the former Communist European Countries, and as far as China, basically 

the only countries travellers were given visas for, 

maybe with the sole exception of Italy, which he visited with my grandmother, whom 

he often left behind at home in his many travels - don't know why, maybe to hold down the 

fort and be with their only child, my mother, or simply because he needed 

'men only' breaks from everyday life,

and I would KNOW that, when I grew up, I'd follow in his traveller's footsteps and 

maybe even retrace his many escapes step by step, and add to the collection of stickers 

on one of his suitcases from places he visited, hotels he slept at... I was wrong.

Prin P-ţa Unirii sau re-reading Plath

© C.D. 2001

    P-ţa Unirii a fost cu adevărat frumoasă doar în serile de noiembrie sau în nopţile de Decembrie. Bine … - şi vara şi primăvara şi alaltăieri. Cu 60 de ani în urmă se povesteşte că a fost chiar mai frumoasă. Casele şi oamenii erau mai tineri, conductele de apă nu ieşeau din ziduri deasupra canaturilor uşilor ce duc din curte direct în dormitor, geamurile dormitorului dau pe Matei Corvin, vopseaua verde de pe lemnul uscat al ferestrelor s-a decojit, conducta spartă din curte a umplut zidurile de igrasie, lemnul cutiei poştale prinsă de uşă e umflat de ploi. Femeia bătrână din curte cerşeşte lumină - în bucătăria întunecată îşi aranjează cutiuţele cu pastile, vreo două-trei din fiecare pentru cele şapte boli pe care le posedă. La bătrâneţe ajungem să posedăm ceva: boli, cât am trăit   n-am posedat nimic, nici oameni, nici bunuri, am trăit în chirie şi fără prea multă dragoste.

    P-ţa Unirii e frumoasă în Noiembrie sau Decembrie, seara sau noaptea pentru că atunci sunt aprinse luminile în toate odăile caselor vechi. Pentru că atunci oamenii se dezvăluie fără să vrea, puţin câte puţin. Şi nu poţi!: să mergi şi să baţi la uşă şi să le ceri viaţa lor în schimbul vieţii tale, să le furi lumina, lăsându-le un bilet pe podea “Bună. Lumina-i la mine…”.

    I felt the wall of my skin. I am I. 

Poate că nici nu e vorba de vieţile lor, toate sunt croite din acelaşi material, e doar lumina la care tânjim, lumina şi geamul sub care trecem, iar ei rămân acolo, în odăile lor luminate din P-ţa Unirii, am vrea să posedăm clipa trecerii noastre pe sub acel geam care să fie al nostru, cu acea lumină, pierzându-se în noapte dintr-o odaie a noastră. Dar casele rămân fortăreţe, iar noi trecem în grabă pe lângă ele.
    Începi să cunoşti, să recunoşti casele, ferestrele, bătrânii (ciudat … sau nu: ţi-aminteşti doar de bătrânii care trăiesc în Unirii sau care trec regulat prin piaţă). Se deosebesc de cei care doar traversează P-ţa Unirii în drumul lor spre locul de muncă, spre Bega(-Center) sau tribunal, de cei între două vârste sau chiar mai tineri care dimineaţa înainte de 9 mai intră grăbiţi în Dom, doar aşa, că nu strică la nimeni şi ies la fel de grăbiţi - se face 9 şi tre’ să fie la lucru, de cei care vin cu bidoanele şi sticlele de apă la fântână. Unii iau apă pentru toată scara, alţii pentru uzul personal, iar bătrânul cu decoraţiile în piept care-i atestă prezenţa pe frontul din Caucaz în cel de-al doilea război mondial vine în fiecare dimineaţă doar cu două sticle. Nu ia apă pentru băut, la el acasă curge apă curată, într-adevăr potabilă la robinet. Stă pe undeva prin Libertăţii. Apa o ia pentru un cunoscut care are o langoşerie pe strada Eugen von Savoyen (der glorreich am 13. Oktober 1716 in Temeswar 

eindrang). Mirosul ademenitor de langoşi calzi îţi vine în întâmpinare deja pe strada colţ cu E. von Savoyen unde îţi încetineşti instinctiv pasul în dreptul ferestrelor zăbrelite ale liceului de muzică unde deja de dimineaţă poţi auzi câteva note dintr-o sonată sau un sfârşit de simfonie, faci colţul şi laşi mirosul să te conducă, treci prin faţa langoşeriei unde în fiecare dimineaţă veteranul nostru de război udă asfaltul cu apa din Unirii, mai faci odată colţul şi te izbeşte un alt miros, mai puţin plăcut, ce vine tocmai din pământ, din beciul restaurantului de pe colţ: miros de varză stricată, varză descărcată în urmă cu vreo lună pentru restaurantul-cantină care e mereu închis, dar în bucătăria căruia se găteşte subversiv, de zor în fiecare dimineaţă, săptămâna trecută aveau ciorbă de perişoare.

    Despre beciurile caselor din P-ţa Unirii s-ar putea scrie un roman - sunt atât de călduroase iarna, şi primitoare, poate aduc a moarte, dar e o moarte primitoare şi grijulie, ca la mama acasă, o moarte ce miroase a pământ puţin umed şi afânat, a rumeguş şi lemne uscate. Şi Sylvia îi sparge mamei-zmeu dulăpiorul cu pilule ce aduc fericirea şi se ascunde în beci. Da … beciul-pântec, beciul-mamă, beciul-moarte cum îl mai găseşti în Unirii.
    Şi-apoi îţi mai rămân … P-ţa Unirii şi Plath.

Fences

As a child I spent many an afternoon in my grandmother's garden after school, 

waiting for the neighbour's granddaughter to come outside. At some point I decided 

the wooden fence separating the two properties needed 'something' to look just right, 

and that 'something' was the scratching of the wooden planks with sharp pieces of 

broken glass so as to get rid of the unseemly, upper layer of the wood. Ioana A., 

the neighbour's granddaughter, would scratch on her side of the fence and I on mine. 

And I would listen enchanted to everything she had to say about anything.

Everything somebody even only 3 years older than yourself could say was utterly 

fascinating at that age, even more so when that somebody was a pretty, interesting, 

more mature and experienced girl. Otherwise we didn't play together or hang out, we 

really didn't have much in common, but we sure tried to scratch that fence 'clean', 

although I don't remember us finishing more than just a small section of it.

Povestea smochinului fotogenic*

© C.D. 2001

    Oamenii sunt asemenea smochinelor, verzi, la început, când încep a se coace, sunt pătrunse de musculiţe plăpânde ce-şi depun ouăle înăuntrul fructului, creşte o a doua generaţie de musculiţe plăpânde, gânduri disfuncţionale, obsesii si tristeţi, ce, apoi coapte şi răscoapte se lasă să cadă şi să se strivească de cimentul lipicios, rămas moştenire de pe când mai era barul cu terasă de sub smochin în curte, pământul armat mustind a excremente, până când le spală vreo ploaie şi le adună în canalul mereu înfundat.

    “Fişa de cadre” a actualului smochin - are vreo zece ani, e mărişor, naţionalitate - alta decât românească, bag sama, dar e naturalizat, a fost adus de la Parcul Botanic. Da, oamenii sunt asemenea smochinelor, copacilor (yeah, yeah - life’s a box of chocolate, Forest, and a tree and a cigarette and …). Oamenii sunt totul sau totul este oamenii?, e simplu: pentru a înţelege ceva, orice, trebuie să ne raportăm la oameni, în cel mai rău caz (deci, de obicei) la noi înşine. Iubim totul pentru că ne aminteşte de noi. Smochinul cicatrizat din curtea întunecată, oamenii cicatrizaţi care trec pe lângă noi, care sălăşluiesc în noi. Netrebnici care şi-au scrijelit iniţialele în trunchiurile scunde ale smochinilor, în scoarţa noastră tăbăcită. De sărbătorile noastre naţionale (eg. 4 Oct. - ziua Janis Joplin) îl udăm şi noi cu ce avem la îndemână: suc, bere. Ne stingem ţigările de el. They’ll never gonna love you right. 

Face parte din vieţile noastre, iar noi îl siluim, luând parte la viaţa lui. Cu oamenii la fel. Dintre locatari doar doamna Andreea a mai rămas să se îngrijească de smochini. În cei 60 de ani de când stă în casa asta, a văzut multe şi … smochini. Primul smochin - există o adevărată tradiţie a smochinilor în această casă - a fost donat fostei proprietare prin anii ’60 de către primarul de-atunci al urbei. 

Se povesteşte că a fost un smochin vânjos, cu braţe noduroase, urcând treptat spre cer, ajunsese să se măsoare cu turlele Domului. A îngheţat într-o iarnă, a murit pe nesimţite, ca fiul bătrânei pe-o găleată în curte sub smochin, înconjurat de mesele de tablă ale terasei. 

Aşa îl găsi maică-sa. Ar fi avut acum 53 de ani, maică-sa trăieşte, de prea mult timp, zice ea, a trăit 84 de ani, i-a fost de ajuns, acum a răcit şi aşteaptă să moară. N-au ucis-o războiul, moartea soţului la canal, decesul fiului, speră că o răceală will do. E simplu, e foarte simplu, trebuie să spui doar ca tanti Andreea, să-ţi spui mereu, din nou şi din nou, vreme de 84 de ani, “aşa-i viaţa, da, aşa-i viaţa”, nu mai aude bine, în fond, ce-ai putea spune, ce i-ai putea spune? Cred că un om, pe care de obicei l-ai trece cu vederea - bătrânii oraşelor rămân neobservaţi, dacă ajungi să simţi ceva în preajma lor e frustrare, pentru că nu te mai aud, nu te mai văd bine, nu te poţi înţelege cu ei - începe să existe pentru tine doar atunci când ai vrea să ştii, fără să ştii de ce, cum a arătat în urmă cu 60 de ani. Oamenii devin importanţi doar dacă lasă să se nască întrebări în tine. 

    Triste sunt toate, morţile celor dragi, propria imposibilitate de-a muri şi lumea asta de astăzi şi de-aici, toate se manifestă cu rapiditate, cu violenţă, cu o anumită nesimţire, fără a se opri vreodată, izbăvindu-i pe cei care nu mai vor, aşteptându-i pe cei care au rămas în urmă. Uităm amintirile, uităm oameni care mai sunt în viaţă. Poate c-ar fi putut trăi în ultimii 40 de ani care au trecut doar pe lângă ea, lăsând-o să îmbătrânească - ar fi putut dacă i-ar mai fi rămas cineva care s-o poată uita, ca apoi să-şi amintească de ea, că mai e, dacă n-ar fi rămas amintirea, care o face să stea trează noaptea, ascultând cu o ureche aproape surdă la sound-ul ce vine prin ziduri de la internetul de lângă bucătăria ei, strigându-şi fiul mort, dacă…

    Băieţii de la net sunt OK. Cezar face rost de jocuri noi, Tudor creează afişele, lipeşte orarul anormal (adică de iarnă) pe uşă, Mihai e ghinionist, are mereu câte-un accident cu motorul, e internat, externat de prin spitale.

    Oameni ce întreabă de Pro Democraţia (s-a mutat, nu ştim unde), de barul-terasă (s-a desfiinţat - aviz nostalgicilor), pe sub smochin. Mai vin, Mesia (mai rar acum), experţi judiciari, piloţi, Tigrul (câinele alb cu o pată neagră pe ochiul drept din Unirii), femei care nu se pot hotărî pe unde să intre în Dom (atenţie: sunt într-adevăr 3 uşi, de obicei e deschisă doar una, aceea pe care se intră de obicei) sau unde găsesc vreun xerox (pe lângă judecătorie e plin de ele) şi alţii.

    E Noiembrie. Adunăm cu conştiinciozitate toate frunzele lepădate de smochin, le aşezăm cu grijă în jurul trunchiului noduros ca să nu îngheţe. Să crească mare cât Domul.
  Rămânem aproape intacţi, smochinul cu frunzele lui, noi cu gândurile disfuncţionale, obsesiile şi tristeţile noastre.

    Ne monitorizăm renaşterile.


________

* în curtea unei case din P-ţa Unirii, Timişoara

Spaces

As a child I was always, unconsciously, looking for spaces. Spaces to conquer and make mine. It's not that my brother and I grew up in a small house, but, on the tailend of the Communist era in our country, it was hard to come by heating petrol, so we did grow up in crowded quarters, my parents and us having to share one room, especially in winter, because heating two big, high-ceilinged rooms in an old house wasn't economically smart or even practically feasible. After all the State imposed tenants in our house left I had many empty spaces to explore, choose or discard, evaluate, try out, 

leave behind and come back to. These besides those I set up down the street at my grandmother's house, where my late grandfather's workshop became my kingdom, and only I had the key to its lock, just prior to moving on to my grandmother's no-longer-used summer kitchen that became my Sheriff's Office [Casa Serifului] once I chose to become the Sheriff and let my brother and our neighbour and friend D. be the Indians - easy choice as my office was outfitted with a green, dainty, antique couch where I could rest until the 'restless natives' decided to do something unlawful and I had to go catch them and imprison them. I find that even now I have the tendency to stake out spaces, sweep the cobwebs, dust the dust, reclaim, rearrange and rededicate them, and be in them for a while, be a part of the history of their walls.

rezecţii

© C.D. 2005

Era ca şi cum întregul dom s-ar fi surpat din nou. Au rămas doar bucăţi de mărimea palmelor mele. Întocmai ca atunci, prima dată. Totul era sortit crimei, nimic nu era ţintuit locului, nici crucile, multele cruci ce-mi împânziseră ochii.

Nimic nu se repetă, totul se repetă - pentru că umblăm noi pe la colţuri, cerşind reluarea. Nimic şi nimeni nu poate fi autentic. Iar ei îi părea rău că nu putea vedea lucrurile doar odată pentru prima dată …

     Trebuia să-mi concentrez privirea asupra unei cefe impersonale, care nu-mi spunea nimic, zidurile erau umplute de cruci, blestemate cruci şi îndrăciţi îngeri. Plecând dintre ei trebuia să-mi aduc cumva aminte că mai exist - îmi frământam mâinile, ca să le simt, ca să le aud.

Trebuia să văd muzica, spate albastru cu nori, nu-i puteam privi în ochi pe ei, muzica era nevoită a prinde viaţă. Se unduia în făpturi necunoscute, în decedaţi, în noi. Îmi vorbea despre distrugere şi despre masacre. Morţi individuale, încete, filme alb-negru pentru orbi, în faţa ochilor mei, pe cearşaful de cruci şi sfinţi. Iniţialele inscripţionate pe frunţile lor. Feţe necunoscute, armuri familiare.

Ucişi, murind îmi vorbeau doar despre iubire, nu-mi cunoşteau distrugerile, masacrele şi arderile pe rug. Încercam să le arăt bucăţile din biserici, trupurile aurii sfârtecate, deschizându-se ca să dea naştere altor monştrii din aur, capetele spintecate, dând la iveală dumnezEI mici, trepăduşi din aur - şi mult, mult, mult sânge în mâinile mele peste şiruri de bănci credincioase. 

Îmi cântau fără să glăsuiască despre iubire - trebuia să-i cred.

Muzica a încetat, ei au dispărut, credinţele mele n-au avut niciodată o viaţă lungă.

Singura mea credinţă sunt eu. De mine nu mă voi putea lepăda niciodată.

Poţi reduce oamenii la un singur cuvânt, se întâmplă ca acesta să fie mereu acelaşi. Oamenii care se lasă reduşi la un singur cuvânt, pot fi reduşi doar la acest cuvânt.

Oamenii nu sunt soare.

Oamenii nu sunt înţelegere.

dumnezeu nu este iubire.

N-au fost niciodată, n-a fost niciodată.

Oamenii sunt iniţiale, adrese, numere de telefon, feţe - uneori, fişe medicale, atingeri întâmplătoare, ce-ai-uri, de ce-uri şi comportamente cretinoide.

Oamenii nu suportă a fi suportaţi - unii se sinucid din asta şi bine fac! Şi!? … ce facem noi altceva decât să ne suportăm unii pe alţii? Pământul ne suportă pe noi, noi îl suportăm pe dumnezeu - trăim într-un echilibru de invidiat.

Oamenii nu se pot abţine de la moarte. A gândi e dăunător vieţii, ca şi fumatul sau alcoolul. Mai mult, gândirea ...

Doar singurătatea unei vieţi poate aduce moartea ca de la sine.

To Smoke or Not To Smoke

Maybe I'll always feel about quitting smoking like I would about giving up a desired lover because the start of our affair was so smooth and seemingly so very satisfying, and so illicit and dangerous. My brother, my cousin and I would hide in the small attic and puff cigarettes bought with our allowances, and periodically look outside a spy-hole in the roof onto the busy street watching out for one of our parents to come home from work. 

We would talk about everything under the sun, drink cheap soda and smoke more than we should've in one sitting. The ancient cigarette butts still litter the attic and I'll always wish I was 17 once again, looking at the world through round holes and clouds of smoke.

Snowcaps

Guess that's what's called 'resilience' - you just hug the wall and hope to have a respite from snow, romping dogs, frost and peer-pressure to grow up and 

reach adolescence and then maturity and then wait for death in a somewhat secured environment meaning you hold a job, have an income and maybe even own a house.

Miniatures

The Sky Is No Limit