Jurnal de presupusă epavă 9

© C.D. 1999

CP cu miss doolittle şi cu o altă bunicuţă, nu, nu vrem proficiency, dar vor altele, multele, tocmai cele care nici n-o să pună picioruşul pe la CP-uri. Goldi pe trepte, puţin iritată, ne refuză categoric, nimeni n-are chef sau timp de o bere. Nici noi. Ce facem, el, sec, fără pic de nimic: mergem acasă. Şi-a făcut şi abonament pe 33: ajungi acasă în timp util, fără palpitaţii la inimă, pe cale legală: casnicii nu-şi permit să intre în conflict cu ordinea statului de drept, cu drepturi multe şi… ne vedem mâine la şcoală sau la piaţă, în Doinei, printre blocuri, al meu, al lui, eu nu mă duc în piaţă, dar poate o să-mi fac şi eu un obicei din asta. what in the world’s come over you/what in heaven’s name have you done/you’ve broken the speed of the sound of loneliness/you’re out there running just to be on the run/atunci de ce/ce-ntrebare/din dragoste. În fiecare zi trebuie să dai faţa cu oameni care posedă pesemne o viaţă: vara asta a fost grea, dar şi frumoasă/da …/nu ştiu ce să-ţi mai spun/va naşte un băiat şi e doar fericită; se duce în fiecare zi când orarul i-o permite s-o ia de la lucru, în jurul orei patru/l-am văzut aşteptând la fântână/e grevă la RATT şi se duc acasă, îi văd din taxiu/trecând. mi se spune că azi era să pice pe scări/s-a împiedicat tocmai la ultima treaptă/a fost salvată/întotdeuna mi se comunică nimicuri, întotdeauna le aflu:/la ce oră/la ce etaj/cum… Intrăm în legalitate: dăm carnetele, legitimaţiile de călătorie la ştampilat, secretara mănâncă zacuscă pe pâine, i-am ţinut carnetul deschis, sperând că nu-i va trece prin cap că ar putea folosi ambele mâini, de vreme ce tot i le-a dat dumnezeu. Îmbrăcate în negru pe o bancă la stadion/mi s-a mai terminat o capsă, bag una nouă în stilou şi scriu despre faptul că, cea care acum zace în scrumieră în proximitatea ţigării aprinse, e goală, only smoke and ashes, baby. Nimeni n-a avut niciodată nevoie de ea, aveau uneori nevoie de nevoia ei de ei, ca să se simtă în viaţă, ca să-şi poată simţi existenţa. Era mereu prin apropriere, n-o goneau, poate din milă, poate pentru că uneori nu mai contează cine e primprejur, ci doar că este cineva care să te recunoască. Ca să poţi trăi trebuie să ai siguranţa că cineva ştie de existenţa ta, că ţi-o poate confirma în orice clipă, atunci când tu ai crezut că ai încetat s-o mai simţi. Avem nevoie de aceeaşi confirmare, unii mai des ca alţii, poate prea des şi poate o cerem uneori cu prea multă insistenţă, sau prea rar şi mor cei care ar putea să ne-o confirme. La început erau discuţii, apoi au devenit absurde, iar acum sunt percepute de către instanţa superioară ca fiind doar stupide, cretinoide, fără îndoială că aşa şi sunt - şi nu vor mai fi catalogate de acum încolo pentru că nu vor mai fi, nicicum. 

O nouă tentativă de a înceta să le mai cauţi cu lumânarea, încercarea de a le pune capăt: încercare disperată de a nu mai respira, ştiind că a respira e greşit şi iritant cu timpul. Tehnici de sufocare, la sfatul specialistului. Şi apoi se făcu vineri, vineri, fiecare vineri zi de sărbătoare, concertele au şi pauză şi oamenii pun aceleaşi întrebări, ceilalţi dau aceleaşi răspunsuri, doar muzica e mereu alta. Din multitudinea de personalităţi multiple, există invariabil una care iese la iveală în preajma anumitor persoane speciale, cea treffend aşa-numită cretinoidă, mereu în alertă, se înfăţişează, monopolizând pseudo-small-talk-ul, când i se oferă ocazia. Şi oamenii aceştia speciali, cărora înainte ai fi putut să le spui totul, de ţi-ar fi îngăduit doar, care astăzi sunt aceeaşi, doar că tu ai rămas cu interdicţiile tacite întipărite în suflet şi nu mai poţi rosti o frază coerentă în prezenţa lor, de frică să nu spui ceva greşit, prea mult sau prea puţin, sau… mai bine nimic, să nu te vadă, să nu te audă, să nu trebuiască să se simtă obligaţi să te vadă, să te audă, să te întrebe, să se ascundă, să fugă. Mă ascund eu şi fug şi tac. Şi discuţii cu P.H., despre pensii, grevă, vreme, şi capucino - eu de rom. reminescenţă a presupusului alcoolism, el de vanilie: noile tabieturi ale bărbatului casnic - mergem tăcuţi pe alee, fiecare cu gândurile lui, mereu aceleaşi, ale mele, despre torturi-biblie cu lumânări în formă de cruce pentru colege, sub cerul înnorat, despre saltul prea puţin mortal de la tinereţe la bătrâneţe, fără să ne fi maturizat, despre gresia pe care o pune în baie şi despre alimentele pe care se duce să le ia de la Bega pe tichete de masă; tăcuţi până în centru, mă urc în taxiu: poate ne vedem mâine, de la 8, e cam devreme şi-apoi el dimineaţa se duce în piaţă: lapte, fulgi de ovăz… şi încă ceva. Tristeţe stupidă, ironică. Şi cartea de povestiri pe care mi-a dat-o. Să citesc prima oară Bali-Frau - ştia el de ce, mă dumiresc şi eu. Poate doar câteva pasaje din Woolf m-au mai impresionat atât de mult. E scriitoarea despre care mi-a vorbit în spital. În poză e chiar Woolf, Virginia la 29 de ani, la debut, locuind în Berlin - ironie: tocmai oraşul pe care Woolf l-a detestat din prima clipă când a fost acolo pentru prima şi ultima oară în ’39, to visit Vita Sackville-West and her husband Harold Nicholson, who was serving at the British Embassy, etc. Povestire despre iarnă, zăpadă şi fum în Berlin, despre fiinţe care se iubesc, dar care se păstrează, aşteptând fiecare acea persoană, căreia să se dăruiască pe de-a-ntregul, neîntinaţi, neconsumaţi, aşteptând fiecare ca destinul, două destine diferite să se împlinească - destine ce au ca singur element comun aşteptarea, aceeaşi, dar cu obiect diferit, necunoscut de nicicare dintre ei, şi trec amândoi pe lângă acea persoană, unul pe lângă celălalt… şi în comun iernile petrecute împreună, iubindu-se, fiecare cu aşteptarea sa. Cursuri opţionale la engleză, hotărâri cruciale ce trebuie luate preferabil până la sfârşitul orei: alegem acelaşi curs, măcar nu suntem nicicare feminişti. care e diferenţa dintre o blondă şi vasul Titanic/femeia din Bali aşteaptă un răspuns, după cinci secunde şi-l dă singură/în cazul Titanicului se ştie câţi au fost pe/în vas …/în germană sună mai bine! Goldi tot pe scări, tot într-o fugă - apropos: era grupa de rom. anul IV şi chiar n-a venit nici un porc mort marţea la CP. Astăzi: hipnoză, transă, relaxare totală, mi se spune că sunt un subiect bun, dar reacţionez paradoxal: nu uit cuvintele lui, i-am repovestit apoi povestea cu stejarul falnic ce-i vorbeşte drumeţului năpădit de colb şi răpus de somn după atâtea drumuri - să dormi, doar să dormi - şi toate poruncile stocate acum în inconştientul meu, mereu conştient, întotdeauna mai ştiu tot, nu uit: nici un vis vag, nici o vorbă şoptită, nici salutul politicos al fetei vecinului de sub geam în toiul hipnozei: săru-mâna, poate-şi întâmpina bunica… Şi teme de casă - din nou să suni oameni care nu vor să audă nimic sau cât mai puţin posibil despre tine, care s-au săturat până peste cap de discuţii stupide şi alte cele, la ce bun să mai plictiseşti oameni deja plictisiţi şi suprasaturaţi, n-o să sun, am s-o sun pe Gyöngyi de pe Mureş, tot nu mi-a spus de unde izvorăşte Mureşul ăsta. Şi o plimbare în fiecare zi: mă duc mâine să plătesc curentul - se pune şi asta. Să-ţi colorezi prieteniile? O ieşire la o bere sau la o vodcă mică: toate în negru: doliu şi inutilitate amăgitoare. Şi despre pământul pe care păşim, măsurând spaţiul de care avem nevoie: oamenii ăştia mulţi care-mi inspiră aerul destinat mie şi-mi calcă pământul meu…? 

Şi cum mă învârt, mă strecor, mă ascund, sustrăgându-mă obsesiv întrebărilor, ajungând mereu la întrebare mea despre viaţă, le-o pun tuturor: merită? - întrebare inutilă, nedreaptă şi idioată - un sfert de oră pauză, aştept tramvaiul în noapte. O femeie ce aduce disperat a una dintre acele femei respectabile, bine îmbrăcate, mă întreabă dacă aceea este cutia Publitim, n-am idee. Şi vise multe, pline, umplute până la refuz cu iluzii atât de reale, încât ai alege fără să eziţi sau să regreţi să poţi trăi într-unul din ele, care să se repete le nesfârşit: feţe binevoitoare, locuri necunoscute, de neidentificat, inexistente, aceleaşi, acelaşi timp, lumină difuză şi o mână subţire, albă, tandră, poruncind linişte în tine. Marţea de la ora două, pe geam la etajul doi vezi perfect tabla şi primul rând din 328; şi miss doolittle ne dicta cuvinte, multe cuvinte dispuse în şir indian pe foaie, între două cuvinte ne uitam afară la cer, copaci, copii ce trec şi oameni care predau la 3. Şi copilul-copil pe la şcoală, noutăţi: află despre o obscură lucrare de diplomă pe care trebuie s-o scriem, pe 28. meci la Bucureşti, Steaua, noi vrem la concert, Vama Veche - pe tine, pe tine, pe tine te urăsc, cântă copilul, sigur n-o să mergem, ne trece. Chiar cioburi sub turle i-a rămas în minte, pe-atunci au fost oarecum gustate doar de P.H. alias căluţul, nici nu le mai pot citi, nici n-o fac, exceptând câteva fraze, totul produce doar greaţă, dureri de cap şi câteva regrete, unul, că a trebuit să le scriu… la fel şi celelalte: titluri stupide ce introduc stupidităţi - şi din nou am ajuns la unul din membrii familiei cuvântului ‘stupid’, e un fel de lait-motiv al gândurilor mele zilele astea, până când îmi spune altul. “Sommerhaus, später”, povestirea care dă titlul culegerii de povestiri dată de P.H.: aruncau resturile de vin în grădină, pomană pentru Janis, acum toarnă doar cafeaua amară în stratul de flori, pentru Janis, acum nu mai fumează nici haşiş. 28, 29 de ani de când a murit, acum deja 30, să nu uit ziua de 4. octombrie, şi am uitat-o, pentru că a trebuit să înceapă şcoala, pentru că acum nu mai începe; capul umplut cu stupidităţi: are dreptate să mă taxeze, măcar că nu-i pasă… Scoţând totul din noroi, ridicându-le pe toate la rangul de înţelepciuni rostite de fiinţe divine - oricum, travaliu inutil şi grotesc: gratuit, n-a existat niciodată o desagă cu vorbe de duh, ştiu. Cu P.H. despre J.Hermann şi Das Leben ist nicht theatralisch, Anna! şi muzica lui Hunter Tompson într-un hotel din N.Y.: Schubert cel trist, Satie cel mic şi tandru şi vocea aceea a lui Janis Joplin pentru care se simţea prea bătrân, dintotdeauna prea bătrân. Despre fata bătrână din bloc, care o suspectează pe cea tânără de alături că se dezbracă şi dansează apoi goală pe după perdea, cu lumina aprinsă - se pare că erau doar jocuri de lumini şi umbre; ascultă cu paharul în ureche cum tresare zidul din beton armat, despre bârfa din scară şi despre micile gelozii - aberaţii umane din uşă în uşă. Cum ajungi să faci la fel, să fii la fel, să nu mai fii nicicum, să fii doar ei. Şi masca mortuară a lui Alban Berg, violoncelul ei vineri, Pablo Casals şi Elgar interpretat de Jackie Du Pré. Despre minimalismul beckettian la Hermann, bancurile cu blonde ale femeii din Bali. Autobuzul plin şi din nou femeia în roşu ce nu mă mai scuteşte cu discoteca ei - şi-a găsit pe cine să întrebe. Cobor în grabă, nu ştiu de ce oamenii îmi mai pun întrebări, reflex idiot… mormăi ceva şi mă strecor printre oameni, fără să-mi iau rămas bun. Mă mai uimeşte puţin că a existat într-adevăr o vreme când stăteam la taclale cu ea, cu toţi, mă uimeşte faptul că a trebuit să fie şi aşa: nici un gust amar în gură, aproape că nici un gând, doar mirarea. Şi mi-amintesc camera ei mică şi pianul de pe hol, pe care mi-a cântat Für Elise, chiar dacă ar fi trebuit să fie Für Therese, atunci m-am hotărât să iau ore de pian, am luat una de la ea… Poate că dacă aş reuşi să uit câte ceva din aceste întreguri care sunt oamenii, câteva lacune, câteva fisuri, puţină ruină în memorie, n-ar mai rămâne nici mirarea. 18.11.1999, ora 2 fără un sfert, noaptea, Timişoara - tuturor celor care dorm la ora asta: afară plouă, mai devreme s-au auzit şi nişte tunete răzleţe, timide, mâine dimineaţă vă veţi putea convinge că a plouat noaptea; eu nu pot dormi şi scriu rânduri pentru cei care se culcă seara şi se scoală dimineaţa, fără greţuri şi fără gânduri - îl ‘felicit’ pe acela care a inventat somnul obligatoriu şi ziua şi noaptea şi tot! Îmi pare puţin rău de vecina de jos care trebuie să asculte Vama Veche Reggae şi bătutul la maşină, cu ce-a păcătuit, doamne? O lume verde-neagră, camuflându-se în vis, te strecori târâş şi carne sângerândă, poate un animal mort - şi nu ştiu de ce, toate astea. Mă liniştesc, gândindu-mă la înmormântări: ale mele, ale altora uneori. Şi termin volumul, ultima “Hurrikan (Something farewell)” despre jocul ‘de-aţi imagina o viaţă’ pe o insulă, în aşteptare uraganului Berta şi “Camera obscura”. Un artist pitic şi urât, singurii, ochii-i sunt frumoşi, căreia ea i se dăruieşte, regretând doar că poţi vedea, trăi lucrurile doar odată pentru prima dată, într-un târziu rămâne încălţată doar cu cizmele cu tocuri înalte, cumva, cândva le pierde şi pe acestea, undeva pe parchet. Neputinţa de a da ochii, de a saluta măcar - groază de acelaşi ridicol trist. Mă retrag, intru în săli, stau la geam în spatele unui pâlc de idioţi importanţi, fiecare încearcă să se facă auzit, Hermann vorbeşte şi despre incapacitatea oamenilor de a purta un dialog, totul este un monolog continuu, întrerupt doar de schimbul vocilor, nimeni nu ascultă, preocupat obsesiv de propriile gânduri care se vor rostite, la o bere, pe coridoarele universităţii, pe străzi doar oameni care luptă să-şi spună primii replica, Max, das ist was ich einen Idioten nennen würde - încearcă să-i spună tatăl fiului, n-o mai face…, oricum nu mă vede, nici a doua oară, distanţa: nici 3 metri. E tot una, fie că este sau nu. Nu-mi rămâne nimic de făcut decât să fac nimic: a face nimic e bine, da, cred că e bine, poate într-adevăr voi crede odată că e bine şi poate că mă voi şi simţi ca atare, mă voi simţi bine - sau nu, şi va fi: tot aia. În timpul hipnozei, la un moment dat ţi se cere să cobori înlăuntrul tău, într-un loc în care să-ţi fie bine, îmi imaginez ceva, încerc şi nu pot, nu găsesc, nu există în mine un asemenea loc în care să mă simt bine, să mă simt în siguranţă, ocrotită - bine - unde să mă duc?, îmi pot imagina căldură şi lumină şi linişte, asta pot, oriunde, în oricine, dar nu în mine - găsesc totul doar în imaginaţie, în minciună… În coşmarul meu murise pur şi simplu ca un maidanez - nu mai puteţi face nimic, decât s-o îngropaţi. Poate ar trebui să fac ceva, să mă asigur că trăieşte - n-o fac, visele nu devin realitate, coşmarurile nu devin realitate, realitatea e alta, rămânem cu imagini obsesive şi extenuante ce-şi vor pierde din incisivitate, odată, asta-i realitatea: atenuarea sau ignorarea efectelor reale ale irealităţii. Şi amânare, ne amânăm viaţa şi trăim atât şi aşa, încât să nu mai trebuiască să o recuperăm, nici n-am putea, dar ne place să credem că am fi în stare. 

Altădată, sommerhausspäter… întotdeauna nu facem ceea ce are sau nu importanţă, şi nu o va avea altădată, dacă ar fi trebuit să aibă azi, nu o are, nu aşa, şi continuăm s-o facem mereu la fel, până când n-o să mai poţi să-mi spui mie ‘altădată’, n-o să mai poţi, doar că n-o să mai poţi… şi-atât. Şi te duci în fiecare Vineri la concert, şi îmbătrânim cu toţii în sala de concerte de la Vidu, şi ne închipuim că ni se deschid noi orizonturi, că devenim mai puţin violenţi, mai buni, mai, cum?, umani, with this blind, broken heart, and these cellos to remind me of my cardinal sin. Şi la hipnoză pentru a te linişti, pentru a te lecui - să te lecuieşti de, de ce dracu, de aroganţă, de orbire, de stupiditate, de nevinovăţie. Mă uimeşte că într-adevăr nu m-am săturat de poveştile astea de adormit piticii - de detaliile atât de lipsite de importanţă, de nimicurile irelevante, de oamenii la fel, ce mereu fac aceleaşi lucruri, caută acelaşi nasture, iar eu îi privesc cu interes şi curiozitate ca pe nişte animăluţe de la circ, ciudate şi oarecum simpatice, ce încearcă mereu aceeaşi figură, fără să le reuşească vreodată sau care dimpotrivă le-a reuşit din prima şi sunt într-atât de încântate de dibăcia, dexteritatea şi inteligenţa lor, încât o repetă la nesfârşit - şi eu le privesc doar, din spatele grilajului pe care l-au pus pentru a preîntâmpina pericolul iminent, pericol pe care îl prezint eu cu curiozitatea mea pentru ele, săracele, animăluţele paşnice. Şi animăluţele sunt prea ocupate sau posedă prea mult bun simţ - ele nu au răspunsuri, injurii, nu de dat! Aflu într-un târziu că nu a fost chiar aşa, povestea cu cele două gorile, de care s-a presupus eronat că ar fi avut nevoie - şi din nou m-am înşelat, pesemne, dar în fond obiectivul nu este redarea adevărului logic şi care sună bine, ci ceea ce pare a fi adevărul, şi-apoi oamenii ar trebui să fie ceea ce par şi nu ceea ce sunt sau n-ar trebui să pară deloc: neadevărurile şi neînţelegerile mele mi-au părut şi au fost într-adevăr, fără să înşele, părând doar, întotdeauna mai inofensive decât adevărul.

THE END

Cordell

I could burrow into the earth, until I reach its center,

Excavate a little space, lie down in it and stop,

Leave the thoughts on the surface of my hideout, 

At the mouth of the tunnel, like discarded, old clothes,

No one has a any need for anymore.

I could crawl into the sky, nowhere near any heaven,

Plump a moist, fluffy, gray cloud and lie down on it,

Fall down in it and get lost in wispy, opaque nothingness,

Having  thrown out my drawers full of thought at every turn,

One by one, letting them flood the meaninglessness left behind.

© C.D. 2014

Nothing

© C.D. 2013

Maybe if I were anchored more in life outside of myself. Maybe if I had the discipline to become who I feel I should be. Maybe if I had the courage to expose and then vanquish unfounded fears. Maybe if I were somebody else.
I could handle that.
Instead...

***
"So did you let out your cat to go sledding in the snow?," I ask.
"No, she prefers to sit all day on the heater. I'm thinking I should push her down from it every time I catch her there - she's becoming obese and it can't be healthy for her."
"Maybe if you put her on a little leash and walked her through the apartment for half an hour every day, from the kitchen to the bathroom, the bedroom and then back into the living-room," I say.
"Maybe I'll give it a try."
"No, you won't," I counter.

"I told you to take her with you when you go out, to the bank, to the market, to the club so that she can get a real taste of life and see that life means more than just hugging a heater."
"I wish I could find more time to just talk to you," they sigh.
"Eh, where there's a will, there's a way," I decree.
I like  decrees, I like definite assertions, I like right judgments, I like clear boundaries, I like palpable distances. 
Maybe too much.

Jurnal de presupusă epavă 8

© C.D. 1999

Spune-mi că n-am nimic, spune-mi că mi-e bine, spune-mi că pot să trăiesc, spune-mi că mă laşi să trăiesc, spune-mi că vrei să trăiesc. Tonight dead and cremated with my ashes scattered all over your lives.

And the sky seems perfect nonetheless. Au trecut două săptămâni, femeia de 29 de ani de pe Mureş îmi vorbeşte din nou. Nu-i merge bine, nimic nu e bine, dar poate fi din nou cu pruncul ei. Nori se fărâmiţează, împânzesc cerul. Încetezi a te mai întreba ceva, orice - de ce? Noaptea cu 130 pe oră pentru că mâine începe şcoala, pentru a patra şi ultima oară, orar, colegi şi poate - so damn hard to be found, so little time to look for it, no fucking interest… Cărţile, hainele, mâncarea aduse de acasă trebuie sortate prin dulapuri, frigidere, rafturi. Toţi sunt cum i-am lăsat, toţi sunt ce sunt, nici o abatere de la poteca personală, consecvenţi până în pânzele albe, indiferent de ambiţii şi eşecuri. Animozităţi aflate în descompunere, întrebări de curtoazie, simularea unui minim interes, schimb de trivialităţi politicoase, toate într-un mod cât mai puţin dubios. O. avea să mă înveţe peste mai mult de un an că nimeni nu se poate dezminţi, că n-o va face oricum. Oameni îmbătrâniţi, mereu ocupaţi, le lipseşte timpul pentru tot, şi le fac pe toate, prea înţelepţi pentru a lăsa ceva ca inutilitatea tuturor eforturilor lor cotidiene să-i frământe, poate că nu-i pot înţelege eu, nu vreau să-i înţeleg, ar însemna să accept că ei ştiu de fapt foarte bine ce fac şi nu ştiu, n-au cum să ştie, cu atât mai puţin ei, cu atât mai mult ei trebuie s-o ştie, priorităţile sunt mereu altele decât cele pe care le-ai putea intui sau dori. Curios e că te pot uimi mereu din nou, făcând aceeaşi alegere, alta decât ai fi vrut să facă, alta decât ai fi avut tu nevoie. Te uimeşte consecvenţa lor oarbă, înţelepţii sunt cu toţii orbi? Era cum era, şi toţi o călcau în picioare, fiecare cum putea el mai bine, iar ea se lăsa călcată în picioare, de unii, de care avea nevoie oricum. pp mă întreabă undeva pe-o foaie la un curs, oare ne ţin problemele în viaţă?, nu mai apuc să-i spun nimic. Problemele sunt viaţa, doar viaţa ne ţine în viaţă… dacă nu vrei să faci ceva din viaţa asta a ta, măcar să te chinui. Îi spun femeii să-şi construiască un univers imaginar, o lume inexistentă pe care s-o poată umple cu toate cele pe care nu le are, un tărâm mincinos unde poate fi ea însăşi, înconjurată de falsităţi pozitive, mă întreabă dacă am luat-o razna, se gândeşte tot la 

faptul că ei vin pe la 3 şi că trebuie să cureţe cartofii şi să-i pună la prăjit şi că Miercuri se va judeca din nou la tribunal cu cel care i-a fost soţ, jegul ăla de om, o să-i lase apartamentul pentru că nu-şi poate permite să-l întreţină, el îi va da despăgubiri, ea va lua toată mobila şi maşina de spălat: să-i putrezească oasele în apartamentul ăla şi s-o sune când mai are doar două kile, ca să-l interneze în spital. Viaţa-şi manifestă laşa prezenţă prin chinurile pe care ţi le poţi provoca. Poate că e chiar nevinovată săraca viaţă, ar trebui să căutăm vina altundeva, fără îndoială că în noi, fără îndoială că o facem şi pe asta, reuşind a adânci abisul… Lola rennt, iar noi ar trebui să abschalten - îi spun femeii, i-am tradus şi ea tot nebună mă crede - pentru că n-o poate face nicicare. Ce, ai vrea să-ţi spun - că you are always on my mind?!? – ăăă... DA!, chiar asta vreau. Scrie, scrie, scrie pentru popor, pentru cei care atunci când se vor regăsi imparţiali, distorsionaţi, ciopârţiţi printre rânduri se vor simţi nedreptăţiţi, jigniţi, răniţi, trădaţi, ucişi, with or without you, în urma autopsiei pe care consideră că le-aş fi făcut-o, pe când eu nu posed nimic, decât doar ceea ce îmi oferă ei, cu sau fără voia lor. Fiinţe neînţelese, suflete prădate, orgolii jignite: suflete ne-pereche pierdute, prietenii subminate: iluzii ce se descompun, de la sine, din nimic nu iese nimic, dar din nimic rămâne mereu ceva… ochii, toate din vina celui care a scris. Şi atunci pentru ce?, pentru cine? - obiectul estetic se… whatever! Scrie despre ce… despre flori, da, despre blocul de peste drum, despre…..ăăăăăăăăă…. dar nu despre mine, nu, niciodată despre mine! În virtutea cărei virtuţi se duce femeia de vizavi să cumpere lapte sau vodcă, după gust… în virtutea cărui păcat scrie omul care scrie… eu scriu pentru că bla, bla, bla… ăăăăăăăăă… a scrie înseamnă pentru mine… scrisul meu… de toate pentru toţi. Niciodată nimic nu se întâmplă sau nu, niciodată nu faci, rosteşti, eşti sau nu fără: în virtutea virtuţii. De ce să fie mereu vina mea. Doar pentru că îmi cumpăr o pastă de pix şi par că pun cele mai tainice secrete pe hârtie, pe casetă, pe celuloid, pe ziduri, pe cer. People feeling as if under a magnifying glass, trying to make everything they say or do, sound and look as perfect, natural and honest as possible. Nu iubesc pe nimeni. Nu-mi pot explica de ce, dar am sentimentul că omul ăsta s-a schimbat… şi ştiu că nu e aşa, că a rămas aceeaşi şi totuşi ceva s-a schimbat, probabil doar felul în care o percep eu, de astăzi pare a fi altul, mai atent la detalii insignifiante, ridurile. Oamenii îmi par astăzi bătrâni, chiar şi cei tineri, încercând poate să nu se lase atinşi de trecerea timpului, dându-se puţin mai tineri decât sunt, puţină dezinvoltură, secundată de un pic de teribilism şi un mers puţin legănat, încetinit parcă, îmbătrânit parcă. Imaginea îmbătrânită mi se suprapune peste toate celelalte, cu răutate şi milă. A început procesul de demitizare al celor pe care am ales să-i văd mai mari, mai buni decât sunt, să faci din oameni supraoameni, ca şi cum ai încerca să te amăgeşti că paharul este plin ochi pe când el e pe jumătate gol, doar gol: a umple un vid real cu o sumedenie de calităţi imaginare, ajungi a crede că ele există într-adevăr, te întrebi chiar ce-ar putea să le facă să întârzie atât pentru a se concretiza, a umple vidul din fiinţe, când de fapt în ele nu mai e loc pentru de-astea. Realitatea din ei, a cărei întruchipare sunt - trup mulat pe un schelet de afecte - ni se arată, umilindu-ne: amenda pentru minciunile în care preferi să trăieşti, o lecţie: să faci bine ca data viitoare să nu se mai întâmple: să iei drept

 armăsar  o biată mârţoagă, să te rogi unei biete fiinţe, confundând-o cu dumnezeu! Nimic mai uşor? Toţi ştim cum arată dumnezeu, dacă totuşi voi mai avea vreun dubiu, voi întreba fiinţa cu pricina de e într-adevăr dumnezeu - mea culpa: mi-am uitat ochelarii în biserică. Minciuni, minciuni, peste tot minciuni şi nu-i pot lăsa să-mi spună adevărul, dar nu se lasă opriţi, cum ignori oameni care-ţi urlă cu privirea absentă adevărul - să se ducă să-i trezească pe alţii întru adevărul unic, eu n-am nevoie de el, am parte de el în fiecare zi, mereu: nu-i şi al meu - şi ei nu ştiu nimic, decât să distrugă ceea ce eu am clădit în ani de muncă silnică, toate în spiritul liniştitor al falsităţii şi reclădesc, reclădesc după fiecare vorbă a lor. Persoanele îmbătrânite sunt substituite treptat cu altele, persoane mai bine delimitate, necunoscute încă, mai accesibile, al căror ţel în viaţă nu pare a fi acela de-a se păstra doar pentru sine şi pentru cercul de iniţiaţi, de-a se furişa aparent intacte printre ochi iscoditori, viaţa nu le este un război continuu cu cei din jur, în care cel care se ascunde mai bine supravieţuieşte chipurile ‘neîntinat’, refuzând orice contact ireal, refuzând a se lăsa ‘umpluţi’, preferând în cel mai bun caz adevărul şoptit sau sugerat, rostit prin intermediul trivialităţilor, puţin rebele şi tocmai de aceea inofensive, lipsite de vlagă - a rămas doar o urmă de venin cotidian, răsuflat, cu efect întârziat, mici explozii activate de minţi plictisite. Şi mi-au venit de dimineaţă cei care-mi renunţă regatul lui iehova şi mi-au promis că vor mai veni! - ca să-mi demonstreze că viitorul meu va fi luminos şi demn de trăit, că voi duce lipsa bolilor şi a depresiilor: iehova mi le va lua pe toate, în bunătatea-i infinită şi… etc. Suspectând vieţile oamenilor de veridicitate, din lipsă de ocupaţie: refăcându-le traseele, punându-i în situaţii mai mult sau mai puţin probabile, dictându-le cuvinte pe care apoi să le rostească: lăsându-i să fie ceea ce sunt cu adevărat, încercând a intui ce sunt. Neputinţă în faţa lor, imposibilitatea de a înţelege, de a te face înţeleasă: absenţa vreunei iniţiative din partea cuiva. Aşteptarea fără obiect, tâmpizantă, neîntreruptă, lipsită de vreo raţiune. Doar o dorinţă vagă de a pleca undeva departe, în munţi, printre stânci, pentru a-mi continua aşteptarea într-un alt decor. Pleacă alţii, alegându-şi cu grijă şi discernământ compania, pe listă sunt notaţi cei demni de orice, pentru ceilalţi se pun restricţii, se trag linii de delimitare, se dau note pentru bună cuviinţă, se fac topuri, simpatiile necomplicate îşi spun cuvântul - voia bună e obiectivul principal: simplu, impersonal, fără complicaţii, fără gânduri decât cele pozitive, fără dureri de cap şi fără vorbe prea multe. Oamenii îşi complică viaţa în mod util, din reflex, închipuindu-şi că sunt, şi sunt, cele mai nefericite târâtoare de pe faţa pământului, bătute de dumnezeu sau de altcineva, şi-apoi, cum apar, hop şi ele, co-târâtoare ce intimidează şi incomodează prin felul lor de a se târî, se ascund, primele, în vizuina lor, refuzând ca întunericul alteia să-l pună în umbră pe al lor - toate dintr-un puternic instinct de conservare al propriei putreziciuni. Te duci la piaţă 

- fără lapte, brânză şi smântână nici o zi din săptămână - cumperi gogoşari şi castraveţi la un preţ rezonabil după ce ai colindat toate pieţele urbei, faci apoi murături şi gem, vişinată, zacuscă şi toate alea, pentru bani faci drumuri la sârbi şi unguri, comercializând lâna pe care ai tors-o cu mânuţa ta, ciorapii pe care i-ai ştricuit în nopţi romantice de toamnă/iarnă la ochiul aragazului, nu pierzi nici un episod din telenovelele-ţi de toate zilele, întreţii o maşină de familie, preferabil un Lăstun Passat şi-o scoţi doar în zi de sărbătoare din garajul pentru care te-ai judecat cu vecina de alături, ţii şi o grădiniţă pe balcon unde îţi cultivi mărarul, pătrunjelul şi toate celelalte zarzavaturi şi verzituri în cutii de margarină goale, necesare pentru a prepara o ciorbă delicioasă (nu cutiile de margarină goale, ci plăntuţele alea verzi!), plus o duzină de flori de apartament cărora le dai apă şi le vorbeşti zilnic, aportul lor la o ambianţă plăcută e covârşitor, Ce gălăgioşi sunt copiii ăştia!, Te obişnuieşti şi cu ei, cred… şi apoi se spune că-ţi fac doar bucurii…, îl liniştesc eu; o viaţă liniştită, fiecare zi se sfârşeşte în mod plăcut cu lectura uneia din poveştile cu adevărat adevărate din Poveşti adevărate, revistă la care eşti abonat, pe lângă Renaşterea Bănăţeană pentru ştirile şi happening-urile locale şi Adevărul pentru a fi la curent cu ultimele ştiri naţionale şi internaţionale, ca orice gospodin(ă) care se respectă: nu poţi ignora realitatea din jur, trebuie să poţi contribui şi tu măcar cu un detaliu de fond la discuţia cotidiană a tovarăşelor tale atunci când se întâlnesc în faţa tarabei cu varză sau la colţ de bloc-turn, întorcându-se cu găletuşele goale şi curăţele de la tomberon. Cine nu şi-ar dori o asemenea viaţă, plină de împliniri, bucurii, mici succese şi pace sufletească: P.H. s-a gândit că ar fi cel mai potrivit să devină casnic după ce termină facultatea, o alegere înţeleaptă, cine să-l contrazică.

Jurnal de presupusă epavă 7

© C.D. 1999

Nu am chef azi, m-am răzgândit..., tot aşa, şi-au trecut ani de pomină, doar de dragul de-a trece. Şi Beethoven ăsta e-atât de măcinat de tristeţi şi regrete, jubilează o singură dată, cu ură, cu o bucurie a urii nemăsurată, ca apoi să-şi îngâne din nou lacrimile pe care şi le-a putut înfrâna preţ de şapte minute de ură sănătoasă. Vreau ca noaptea asta să nu se mai termine niciodată, să fie imposibil să mai poţi da vreodată de cineva, noaptea nu există scuze, nu se face, n-ai îndrăzni să ai nevoie de cuvinte; să vrei puţin: doar să asculţi la nesfârşit aceleaşi acorduri, în aceeaşi noapte, privind pe acelaşi geam… într-un întuneric. Să înveţi să vrei când, de fapt, tu vrei atât de multe, să înveţi să vrei să obţii, când tu te-ai obişnuit într-atât doar să vrei, încât nu ţi-ai pus niciodată problema cum ar fi să ai, şi scrii la numărul 6 vreau să nu mai vreau nimic, îţi imaginezi că a atinge nr. 6 ar fi un adevărat triumf, ce stare de graţie trebuie să fie! - şi poate începi să te îndoieşti deja şi totuşi, sună atât de bine: să nu mai vrei - să nu mai fii, I don’t understand why half the world is crying, man, when the other half the world is still crying too, man, I can’t get it together. A trăi în numele unei iluzii, a muri în numele 

unei iluzii, oare ce e preferabil, le pui în balanţă, iar acul nu are nici măcar o tentativă de a-ţi indica: viaţa sau moartea, continui a le privi, a le cântări din priviri, nu te poţi hotărî, suntem nişte laşi: trăim cu laşitate, în virtutea unei minciuni şi, în fond, nu noi! altceva trebuie că e de vină. Şi femeia asta păcătoasă a dat în câine cu mătura, e bătrână şi mă întreb dacă n-ar merita să moară pentru asta, l-a lovit în aşa hal, fuge schelălăind, târându-şi un picior după el, a strigat la el, iar el a tăcut, femeia asta îşi creşte nepoţelul cu dragoste de bunică şi-l trimite în fiecare la şcoală ca să înveţe carte, şi dai în câine, femeia lui Dumnezeu! National Geographic de la pp şi colegi, şi copilul F., nu m-a sunat, nu mi-a adus caseta, dar s-a gândit la mine, de fiecare dată când dădea cu ochii de casetă, copilul-copil, mi-aminteşte de pp, de P.H., de Retro, de 7, de cursa prin Circumvalaţiunii cu maşina-i acum lovită, şi de alţii şi de altceva. La Conti o femeie înaltă ce-mi vorbeşte despre relativitatea lucrurilor, o îngân cu seriozitate, ce ţi-e şi cu relativitatea asta!, şi o alta ce mai nou se dă cu ruj - despre soţ, maşină, nunţi şi dilema cea mare din ultimul an de facultate: ce să facă?, să se facă profe în oraşul natal?, la liceu sau la gimnaziu? sau… ce mai era? - ah, nimic, cam atât. Eu, ce prefer eu? Nimic, termin şi trăiesc câteva luni în Parcul Rozelor sub un pod, ascultând susurul greoi al Begăi şi-apoi, văd eu… Nimeni n-a fost niciunde în ultima vacanţă, ce, parcă am muri anul viitor şi n-am mai avea timp, e un fel de moarte... Bunicile se aseamănă, oarecum. Ar trebui să fie irelevant, dar îmi place să despic firul în 14. Nu le fac nici un rău lucrurilor sau oamenilor, nu-i îmbogăţesc, nu-i sărăcesc cu nimic - îmi umplu doar timpul şi capul. Eu ar trebui să mă gândesc la schimbări, să-mi dau aportul la realizarea lor, să fac exerciţii de respiraţie, de control incantat al expiraţiei şi mie-mi arde de far-fetched comparisons între oameni ce-mi pot fi indiferenţi, oameni din afara mea, sper să plouă afară. Mâine e ziua mea. Măcar e toamnă. Vară-mea şi-a prezentat lucrarea de diplomă, de azi e domnişoara doctor medic stomatolog, pp a dat examen la literatura engleză, postmodernismul, toţi sunt obosiţi, chiar, să te duci în Pakistan doar aşa, dintr-o vorbă, ar fi ceva, fără să însemne ceva, din nou totul nu înseamnă nimic. Lipsa unui sens nu trebuie să echivaleze cu lipsa unei vieţi şi totuşi aşa 

este, asta dacă reuşeşti să fii sincer cu tine însuţi. Nici retrăirea artificială a unor trasee şi întâmplări nu te mai poate mişca, rămâne doar puţină nostalgie, sâcâitoare şi dureroasă. Altădată erau adevărate izvoare de viaţă, una mincinoasă, trăită retrospectiv, nesincer, era totuşi una: întotdeauna în căutarea ei sau a oricărei alteia, eşuând mereu, în linişte, fără public. Afară cerul e aproape perfect, toate lucrurile frumoase, aflate în vecinătatea perfecţiunii nu pot decât să întristeze: întotdeauna doar tu poţi fi motivul tristeţii tale, niciodată ceva ce vine din afara ta, cele exterioare pot doar activa tristeţea: un cuvânt, un gest sau absenţa lor: întruchipări ale frumosului, ale necesarului: nevoia de ele şi absenţa lor. Am felicitat-o pe domnişoara doctor medic stomatolog, aceasta-i titulatura completă şi nu va mai răspunde, de nu i te adresezi aşa sau cu una din variaţiunile pe acelaşi titlu: şase ani de facultate, pentru tine, pentru ceilalţi, pentru a o face, pentru că poate ai vrut-o, uneori. Privind ziua, iar apoi visând noaptea acea imperfectă perfecţiune pe care doar tu ţi-o poţi imagina: nori joşi, coloraţi violent, violet, roşu, aproape portocaliu, toate culorile atât de aproape, trebuie doar să trec un râu, să vezi cerul de sus, te avânţi pe un balcon ce pare că vrea să se surpe sub tine în orice clipă, ignori totul, strigătele lor, vrei doar să priveşti cerul, de mai aproape, din râu: singurul care te mai desparte şi simţi că-i bine aşa: cu o graniţă între tine şi cer: de n-ar fi, aş putea atinge cerul. Şi nu ţi se mai fac ţie vizite: tu în spitalele lor, în căminele lor, în bucătăria lor: musafir nepoftit - o perfectă răsturnare a realităţii în vis, s-au schimbat rolurile preţ de câteva clipe şi imagini, clare şi pline de obiecte şi oameni. Şi retrăirea scufundării în nămol din Moldova, înecare la fel de neajutorată şi groaznică ca atunci, nu mai simt pământ, simt doar alunecarea, repetându-se, încercarea de-a ieşi cumva, nici acum nu ştiu de ce am vrut cu tot dinadinsul să ies, poate doar pentru că ar fi fost prea ridicol să-i las să mă găsească acolo dimineaţa, mereu dictează penibilul, grotescul situaţiilor şi nu dramatismul lor: ca şi cum şi în vis ar trebui să găsesc o justificare situaţiilor în care mă aflu, pentru conştiinţe inexistente, imaginate. Derută azi şi poate uitare forţată mâine, stocare, ca să-mi fie întotdeauna la îndemână, cum mi-au fost toate mereu. Visând starea de asediu, când n-am trăit-o niciodată şi aceleaşi 

întrebări şi imagini ce mă frământă din nou, din nou acelaşi cer: încercând să priveşti necontenit norii, sperând într-o oarecare valoare terapeutică sau măcar una anihilatoare de gânduri, eşuând în intimitate, ştiind-o dintotdeauna: încercând pe rând fiecare leac, simţind dinainte totala-i lipsă de potenţial vindecător, perseverând pe fiecare drum în parte: mereu pe acelaşi drum - fără cale de întoarcere, fără exit-uri la stânga sau la dreapta, fără vreo luminiţă la capătul tunelului: fără nimic, fără nimeni, avându-te doar pe tine însăţi mereu alături: îmi blestem compania! La telefon cu P.H.: e de părere că, totuşi, în trei ani ne-am maturizat, no way! Parcă doar ne-am umplut, fără voia noastră, parcă doar ne-am umplut cumva în aceşti trei ani: ne-am umplut cu amintiri, regrete şi neînţelegeri, cu nimic, încă tânjind după un echilibru, unul adevărat şi nu unul fals, datorită căruia toţi ceilalţi îşi imaginează că trăiesc, da, trăiesc ca să treacă ziua, ca să-şi cumpere pantofi noi, că tot vine iarna, ca să plătească telefonul, gazul, satelitul şi gunoiul, pentru asta trăiesc şi trăiesc şi trăiesc şi it don’t make no difference, baby. De şcoală, de colegi, de oameni pe care-i zăreşti pe centru, pentru o clipă doar şi de senzaţia de gol, de vid, vidul din cap: atât de umpluţi, de îndopaţi cu atâtea şi tu te simţi doar gol pe dinăuntru: faci, trăieşti, fără să poţi adăuga nimic sufletului tău mic, mic şi gol, păstrându-se parcă pentru marile experienţe care să-l poată umple, în mod legitim, iar el, de e într-adevăr, va rămâne întotdeauna mic şi gol.

Jurnal de presupusă epavă 6

© C.D. 1999

Ziua următoare celei de ieri, nici nu-i mai ştiu numărul, AMR ca la ostaşi, nu pe ziduri, în minte. Femeile din toate saloanele devin din ce în ce mai irascibile, nerăbdătoare, păstrându-şi totuşi un calm de suprafaţă. Acum la ora 8 dimineaţa nu simt nici un fel de bucurie nemărginită că probabil mâine îmi vor da drumul şi cred că mâine la fel, nu voi simţi nimic, puţină tristeţe - aş fi vrut să evadez cu zile în urmă, azi în schimb n-ar mai fi o evadare. Studenţi ce vorbesc în limbi ciudate, fumează, aşteptând să intre la examen şi mă irită faptul că stau în fumoarul meu! Şi vizita şi tensiune şi puls şi toate cele, aceleaşi - vremea e încântătoare, aceeaşi cu cea din primele două zile: posomorâtă şi ucigaşă, ca şi cum întreg oraşul ar fi împânzit de coşuri ce ies din pământ, emanând gaze toxice, pentru noi toţi să le inhalăm, şi când te gândeşti ce inofensiv şi mediocru este de fapt totul şi suntem toţi: oameni: inofensivi: toxici. Vreme pe gustul meu, nu vezi nimic, doar nori, un singur nor, mai mult, nu e un nor, e-o plasă fără găuri - încercând să vezi ceva în totul când de fapt nu e nimic de văzut: oameni şi blocuri şi multă smoală, ce muncesc, se-nghesuie, n-are miros. Pare că se va arăta şi soarele pe-aici... prove that you love me and buy the next round, se mai trezeşte vreun om cu vreo speranţă în suflet… şi-apoi tot degeaba, tot aia. O garoafă albă, ţigări şi-o femeie ce se luptă pe poziţii pierdute pentru o cauză falsă, se duce la 9 şi se ceartă pentru mine, strigi în deşert după o ploscă cu apă pentru un cadavru, de ce, de ce nu, e frumos, e prea frumos la tine în suflet. Două transfere de energie parcă puţin mai reuşite, chiar dacă sunt imposibile, nu, nu e vârsta de vină, sunt altele de vină sau poate nu există vreo vină.

Un om prea precaut ca să facă promisiuni, ele rămân la fel de aproximative, nu învaţă a promite, rămâne la fel de intangibil ca şi până acum, poate…  Mă bucur în felul meu ciudat şi-atât. Un sentiment ingrat de recunoştinţă, ingrat pentru că rămâne nerostit şi… de-aş şti măcar ce să mai spun, nimic. Priveam zorii, întotdeauna prind zorii şi mă gândeam că e ca şi cum ar fi ultima zi de tabără, tabără forţată fără foc de tabără la etajul 8. Nu mai vreau nimic, şi mă mint din nou, pentru ultima oară aici, voi continua s-o fac afară, între voi, pe străzi, în mine. Am ieşit. N-a fost ca în tabără, a fost mai degrabă ca la război, încurajări reciproce, ţigări împărţite, comisioane pentru cei răniţi mai grav, lăsaţi la vatră. Se pare că rămânem totuşi cu toţii în acelaşi loc. Experienţa trăită: uneori îmi pare o farsă ca tot ce-a fost până acum, alteori simt că a fost poate cel mai autentic lucru pe care l-am făcut vreodată; să fii autentic, să fii în acord cu tine însuţi, să-ţi fie bine, fiind tu, să fii adevărat: imposibil în afara ta: experienţe inautentice: minciuni: mii de feluri de-a muri. Realizez acum că preferam viaţa de acolo celei de aici şi acum, pat, mâncare, vorbărie goală, pat, mâncare, vizitatori, vorbărie goală… Nu mai eşti acolo, la 8, rămâi însă cumva tot acolo. Astăzi mă duc din nou, să-mi prescrie doza la medicamente. Azi femei ce mâine vor fi operate. Poate că n-o să-i taie sânul, încă nu e cancer. Tot mai plânge?, plânge de când a aflat azi dimineaţă, mai are ochii umezi, încearcă să-mi zâmbească când intru, mă ia de mână. Caut în tot răul binele, ăla mincinos şi îi spun că totuşi e bine, e bine că nu e cancer... e bine, da, e bine, că trăieşti, că nu… trăieşti. Când a venit m-a pus să-i ghicesc vârsta, 36, nu chiar, are doar 34, şi două fete măricele ce-şi fac singure de mâncare, cât mama e în spital, două zile la rând aceeaşi mâncare, trece, mama se întoarce. Nostalgia spitalului, le-o spun puştoaicelor şi ele râd de mine, da, mereu fac glume, aşa-s eu. Şi mi-am lăsat eu garoafa albă în salon, azi n-am mai găsit-o, când am primit-o mi-au explicat toate că albul înseamnă puritate sufletească, sinceritate şi alte cele - toate primeau câte un înţeles acolo. 

Şi din nou toate mi se răstoarnă aici, afară, toate mi se împotrivesc, sau mă înşel din nou, poate le vedeam acolo pe toate răsturnate, poate le simt doar eu răsturnându-se, rostogolindu-se în mine, aici parcă cu o mai mare brutalitate decât acolo sus. Poate că n-am înţeles nimic nici acolo şi n-am cum s-o fac aici, poate că nici nu simt nimic cum poate n-am simţit niciodată, ci doar aşteptarea - în fiecare zi aceeaşi, în fiecare zi la fel, până când îşi va schimba ca de la sine obiectul şi forma şi poate va căpăta astfel şi-un înţeles. Şi e-atât de simplu: un steguleţ, un plic, nişte hârtiuţe - la dau înţelesul pe care-l au, nu trişez şi totul e aparent bine. Merg pe străzi, atâtea gânduri, tot rumegându-le. Câte-un gând nou sau cel puţin unul alterat mi-ar face bine. Dimineaţa în Josefin în căutarea Văcăreştilor - o intrare întunecată, o curte în dos, trei copii se joacă sub poartă, o vitrină prinsă de secole de catul stâng al porţii, trei rafturi în miniatură, prin sticlă accesorii de mireasă; căutasem din priviri intrarea asta de fiecare dată când treceam cu tramvaiul, o zărisem de-atâtea ori, cred că o ştiam oricum, mi-o imaginasem altfel şi mi-o imaginasem la fel, nu era altfel decât ar fi trebuit să fie oricum, decât este. Atelier - Im Hof - intru, copiii, două locatare curioase; casele vechi sunt întotdeauna altfel, le adulmeci mirosurile, te laşi pătruns de igrasia lor răcoritoare, le ghiceşti vieţile, morţile, viii, morţii. La etajul doi, dar uşa e încuiată, zăresc doar scările. Lumină difuză, oprită de ziduri înalte, vechi într-o curte interioară, o femeie în dreptul unui gărduleţ, nu prezintă nici un interes, e prea tânără pentru a fi stăpâna atelierului, îmi sare în ochi o tăblie înfiptă în pământ, în mijlocul aproximativ al curţii, galbenă, vopsea galbenă, veche, ruginită, pe margine un contur albastru, nu mai pot desluşi scrisul de pe reclamă, asta trebuia să fi fost. Mai la stânga o săgeată, îmi mut ochii, lipită de un zid: o căsuţă gri, un atelier minuscul, cu gratii gri la geamuri, o uşă joasă din lemn, vopsită în gri, cu două gemuleţe. Stau doar şi o privesc. Mă întorc, pe lista de locatari numele stăpânei e scris greşit, nu se scrie cu “i”, un copil îşi ia inima în dinţi şi mă întreabă pe cine caut, nu, nu caut pe nimeni, mă uitam doar, şi ies în stradă, în lumină, în zarvă, în oameni şi mă grăbesc, mă strecor printre ei, îi las în urmă, o iau pe strada pietruită, linişte. Să-mi fac o mică bucurie în fiecare zi - temă de casă. Îmi storc creierii, ieri a mers, mi-am făcut una fără să-mi dau seama decât după ce s-a consumat. Dar azi şi mâine şi poimâine? Să asculţi muzica care-ţi place, să priveşti, să miroşi, să laşi florile să te pătrundă, aş avea nevoie de-o mare de trandafiri roşii, dacă ar fi câinele aici, dar … sau poate că ajunge A Whiter Shade of Pale pe ziua de azi, ziua de-abia a început, poate dau totuşi de altă bucurie. Some people never say the words I love you, but like a child they’re longing to be told şi Tell Me, I Love You de Horasangian şi Cehov ce ştia cât de cald este în Africa asta şi trebuie să mă duc din nou la 8. 

Îmi plăceau mai mult tristeţile de-acolo, cele de aici îmi par nesfârşite, la 8 se găsea mereu cineva care să le pună subit capăt, la 8 se găseau oameni, o secţie întreagă, zeci de paturi în care locuiau oameni cu care aveai de-a face, zilnic, sistematic. Doar cei ce nu posedă o viaţă o pot imagina a fi orice. Pe ultima pagină a caietului găsesc semnătura femeii de 29 de ani, a promis că atunci când va fi nevoită să se interneze din nou, va şti totul despre Mureş, cum sunt oamenii de pe Mureş, ce adâncime şi lăţime are Mureşul atunci când trece pe la ei, prin Arad, şi totuşi, de unde izvorăşte Mureşul, dacă iei ştrandul ca aparţinând de oraş atunci Mureşul trece prin oraş, altfel trece doar pe lângă oraş… La ora asta ar trebui să stau cu cartea de semantică în braţe, şi nu-mi intră în cap că ar fi timpul să mă mobilizez şi să mă duc s-o iau din cameră, mă gândesc tot la acelaşi lucru, mai bine decât să mă gândesc la altul… Beethoven şi comparaţia cu maşina, i-am spus că mă simt întocmai ca o maşină în revizie generală, unii vor să-mi schimbe caroseria, alţii motorul, iar eu… eu nu vreau nimic, decât altceva… şi-i invidiez pe toţi cei care nu trebuie să schimbe nimic sau care încă nu sunt conştienţi de necesitatea unei schimbări, pe toţi cei care trec agale pe sub balconul meu, la fel de incapabili să schimbe ca şi mine, la fel de conservatori şi reticenţi, epave, sinucigaşi, irositori de viaţă latentă. Lumina s-a dus, se întunecă brusc, luna doar o seceră, şi frunze ce-o ornamentează inutil. O zi irosită sau nu, gândind în gol, o noapte cu vise morbide - obişnuinţa le atenuează impactul, le uiţi pe bucăţi, le anihilezi în timp, pe timp de zi.

Jurnal de presupusă epavă 5

© C.D. 1999

La 9 o femeie ce stă înmărmurită, cu ochii aţintiţi asupra unei persoane competente, aşteaptă diagnosticul cuiva sau doar un preţ… Tot ţigările, să le răresc, mai puţină cafea, că mi se lasă cu ulcer şi cu alte complicaţii. Eu nu gândesc în perspectivă, ce mă va ucide nu mă doare acum, deci care-i problema? Oameni ce se spune c-au murit de diagnostice şi tratamente greşite cu decenii în urmă şi acum boli ce mi se fură, uite nevroza, nu e nevroza, ba e, mamă, nevroza te mănâncă, ce efect au?, te liniştesc - da, prin urmare umblăm ca nişte zombie pe coridoare şi pe străzi, printre voi, what difference does it make? 

Şi apare şi căluţul din Germania, află unde sunt şi mă caută în tot spitalul, Nu, n-avem o domnişoară X la reanimare… Şi-mi vorbeşte de haşiş şi băutură şi de-o scriitoare ce seamănă cu Virginia Woolf şi care şi-ar fi dat seama că pe lume nu există nimic, cu atât mai puţin iubire. Germania cu peşti şi prostituate, drogaţi şi seringi lăsate prin cabine telefonice, blazaţi şi oameni morţi, târându-se prin vieţi pe care nu le-au cerut nicicare. Nu l-aş fi recunoscut de-ar fi început să-mi povestească despre altceva, ce de exemplu despre arhitectonica extraordinară din Würzburg - Würzburg: de la Aldi cu două mărci un kil de vin de mere, nu te-mbeţi, dar te-ameţeşti bine, pe malul râului, ascultând muzică suedeză, vorbind puţin - aceleaşi lucruri, nealterate, e bine: nici schimbările nu-mi plac. Mii de trandafiri pe-o pijama şi încerc să nu mai gândesc, poate dacă i-aş număra... E plin salonul ăsta, nu mai vreau decât să ies de aici. Femeii de 29 de ani i se găsesc tot mai multe, şi femeia asta nu merită atâtea şi mă felicită pentru n.a. - e atât de puţin, aproape nesemnificativ, mă-ntreb dacă la vârsta de 29 de ani toţi ajung să aibă dreptate, poate că-i începutul înţelepciunii - şi-are dreptate. Externate ce vin în vizită, urări de sănătate, zâmbete, aberaţii umane şi puţină ciudă, resentimente - şi imaginea înspăimântătoare a vieţii de după spital. Femeia de vis-a-vis are ca soţ sau amant un guru, care ar avea o influenţă înfiorătoare asupra ei - se bârfeşte în salon. Femeia de 29 de ani aşteaptă telefon de acasă - nu mai înţeleg nimic, nu mai înţeleg nimic!, simt doar că mi se face rău; Să nu mai bei cafea!, Nu, ceai, Ce bai ai?, Ceai!, Nu, ce bai ai?, Ceai! - vorbeşte în maghiară şi nu cred că le spune tot, totul ăsta e atât de mult, atât de nedrept de mult - ce bai am eu, ce morţii mă-sii de bai am eu?, nu ştiu nici acum, dar când aflu am să vă comunic tuturora; să-l laşi să sune de 29 de ori, nu e acasă, nu-i niciunde - i se întrerupe, trânteşte receptorul, de vrea o ajut să-l scoată din zid şi-apoi îl aruncăm de la geam. Coboară scările să-şi cumpere cafea, se întoarce, întotdeauna mă găseşte aici, pe trepte. Aş putea să încerc, nu, nu pot face nimic. 

Stau în tropăit de şlapi pe trepte şi în… linişte. Şi-a şasea zi, în care totul pare să se fi obturat, totul a devenit rutină, e doar anost şi trist - oameni ce se grăbesc să facă analize, stau la cozi, se bagă unii în faţa altora şi nu mai gândeşti nimic, te bucuri puţin pentru cei care se externează şi aştepţi şi tu să pleci, acasă sau la dracu - totuna. A şaptea zi şi-atât. Pleacă femeia de 29 înapoi pe Mureş şi-mi pare doar rău, n-a mai plecat şi-i pare rău. Te simţi doar singur pe lume, ha, dacă-ţi mai dau şi două lacrimi, e perfect!, nu te-a fătat nimeni, nu eşti nimeni etc.; în fiecare zi vin vizitatori, la alţii, unii şi la tine şi totuşi: nu e singurătate, e părăsire, e paragină, e delăsare, e tâmpizare, e doar a şaptea zi. Dacă în primele zile termini o cartelă telefonică, încercând cu disperare să păstrezi un contact artificial şi mincinos cu realitatea, cu cei care reprezintă realitatea ta relativă, relativ bolnavă, şi egoistă, astăzi, în a şaptea zi nu mai cunoşti pe nimeni şi nu mai vrei nici telefoane, nici vizite - nu că n-ai face o excepţie, poate una singură, ipocriţi suntem şi murim fără vreun om pe lângă noi, şi poate că mai suni şi tu câte-un număr, unde ştii că nu răspunde oricum… Janis, what do you want from the future?, I… I want… You want to have as much fun as possible… I want to have as much fun as possible… yeah… Nici nu mai exist la ora asta, nici măcar nu e târziu - patetismul mă lasă s-o spun şi pe asta: e târziu doar în sufletul meu - nici măcar nu ştiu ce e să fie târziu, într-adevăr prea târziu sau prea devreme sau că ne doare prea tare sau nu sau că rănim cu prea multă violenţă sau că murim cu prea multă indiferenţă, lamentându-ne că e prea târziu, prea târziu pentru ce, spune-mi pentru ce e prea… târziu, devreme, dureros, inexistent, două, trei cuvinte, mă răstesc la oameni să-mi spună cuvinte, n-au ce să-mi spună, nu mai ştiu să-mi vorbească, mai bine tac, întotdeauna e mai bine să taci, oamenii cer cuvinte, fără să le vrea, fără să le cunoască, cuvintele oricum nu fac nimic, se lasă doar rostite, scrise… 

Încercam şi reuşeam să par neimpresionată, poate eram doar dezamăgită şi totuşi, acolo domneşte moartea, moartea proaspătă, fragedă, rece şi dreaptă, cred că ea singură poate fi dreaptă, e singura, singura care vine: voi, toţi veniţi şi plecaţi când eu nu vă vreau, pe voi vă aştept, pe ea n-o poţi aştepta, ea e cea care vine, n-o poţi aştepta, îi aştepţi doar pe cei care nu vin sau care vin ca să plece când tu încă n-ai încetat a-i aştepta, ei nu sunt niciodată aici, cu mine, mă mint cu prezenţa lor, uitându-se în ochii mei, iar eu fac la fel - totuşi îi aştept, cum ei nu vor învăţa vreodată să mă aştepte…