Wednesday, February 27, 2013

Jurnal de presupusă epavă 7

© C.D. 1999

Nu am chef azi, m-am răzgândit..., tot aşa, şi-au trecut ani de pomină, doar de dragul de-a trece. Şi Beethoven ăsta e-atât de măcinat de tristeţi şi regrete, jubilează o singură dată, cu ură, cu o bucurie a urii nemăsurată, ca apoi să-şi îngâne din nou lacrimile pe care şi le-a putut înfrâna preţ de şapte minute de ură sănătoasă. Vreau ca noaptea asta să nu se mai termine niciodată, să fie imposibil să mai poţi da vreodată de cineva, noaptea nu există scuze, nu se face, n-ai îndrăzni să ai nevoie de cuvinte; să vrei puţin: doar să asculţi la nesfârşit aceleaşi acorduri, în aceeaşi noapte, privind pe acelaşi geam… într-un întuneric. Să înveţi să vrei când, de fapt, tu vrei atât de multe, să înveţi să vrei să obţii, când tu te-ai obişnuit într-atât doar să vrei, încât nu ţi-ai pus niciodată problema cum ar fi să ai, şi scrii la numărul 6 vreau să nu mai vreau nimic, îţi imaginezi că a atinge nr. 6 ar fi un adevărat triumf, ce stare de graţie trebuie să fie! - şi poate începi să te îndoieşti deja şi totuşi, sună atât de bine: să nu mai vrei - să nu mai fii, I don’t understand why half the world is crying, man, when the other half the world is still crying too, man, I can’t get it together. A trăi în numele unei iluzii, a muri în numele 
unei iluzii, oare ce e preferabil, le pui în balanţă, iar acul nu are nici măcar o tentativă de a-ţi indica: viaţa sau moartea, continui a le privi, a le cântări din priviri, nu te poţi hotărî, suntem nişte laşi: trăim cu laşitate, în virtutea unei minciuni şi, în fond, nu noi! altceva trebuie că e de vină. Şi femeia asta păcătoasă a dat în câine cu mătura, e bătrână şi mă întreb dacă n-ar merita să moară pentru asta, l-a lovit în aşa hal, fuge schelălăind, târându-şi un picior după el, a strigat la el, iar el a tăcut, femeia asta îşi creşte nepoţelul cu dragoste de bunică şi-l trimite în fiecare la şcoală ca să înveţe carte, şi dai în câine, femeia lui Dumnezeu! National Geographic de la pp şi colegi, şi copilul F., nu m-a sunat, nu mi-a adus caseta, dar s-a gândit la mine, de fiecare dată când dădea cu ochii de casetă, copilul-copil, mi-aminteşte de pp, de P.H., de Retro, de 7, de cursa prin Circumvalaţiunii cu maşina-i acum lovită, şi de alţii şi de altceva. La Conti o femeie înaltă ce-mi vorbeşte despre relativitatea lucrurilor, o îngân cu seriozitate, ce ţi-e şi cu relativitatea asta!, şi o alta ce mai nou se dă cu ruj - despre soţ, maşină, nunţi şi dilema cea mare din ultimul an de facultate: ce să facă?, să se facă profe în oraşul natal?, la liceu sau la gimnaziu? sau… ce mai era? - ah, nimic, cam atât. Eu, ce prefer eu? Nimic, termin şi trăiesc câteva luni în Parcul Rozelor sub un pod, ascultând susurul greoi al Begăi şi-apoi, văd eu… Nimeni n-a fost niciunde în ultima vacanţă, ce, parcă am muri anul viitor şi n-am mai avea timp, e un fel de moarte... Bunicile se aseamănă, oarecum. Ar trebui să fie irelevant, dar îmi place să despic firul în 14. Nu le fac nici un rău lucrurilor sau oamenilor, nu-i îmbogăţesc, nu-i sărăcesc cu nimic - îmi umplu doar timpul şi capul. Eu ar trebui să mă gândesc la schimbări, să-mi dau aportul la realizarea lor, să fac exerciţii de respiraţie, de control incantat al expiraţiei şi mie-mi arde de far-fetched comparisons între oameni ce-mi pot fi indiferenţi, oameni din afara mea, sper să plouă afară. Mâine e ziua mea. Măcar e toamnă. Vară-mea şi-a prezentat lucrarea de diplomă, de azi e domnişoara doctor medic stomatolog, pp a dat examen la literatura engleză, postmodernismul, toţi sunt obosiţi, chiar, să te duci în Pakistan doar aşa, dintr-o vorbă, ar fi ceva, fără să însemne ceva, din nou totul nu înseamnă nimic. Lipsa unui sens nu trebuie să echivaleze cu lipsa unei vieţi şi totuşi aşa 
este, asta dacă reuşeşti să fii sincer cu tine însuţi. Nici retrăirea artificială a unor trasee şi întâmplări nu te mai poate mişca, rămâne doar puţină nostalgie, sâcâitoare şi dureroasă. Altădată erau adevărate izvoare de viaţă, una mincinoasă, trăită retrospectiv, nesincer, era totuşi una: întotdeauna în căutarea ei sau a oricărei alteia, eşuând mereu, în linişte, fără public. Afară cerul e aproape perfect, toate lucrurile frumoase, aflate în vecinătatea perfecţiunii nu pot decât să întristeze: întotdeauna doar tu poţi fi motivul tristeţii tale, niciodată ceva ce vine din afara ta, cele exterioare pot doar activa tristeţea: un cuvânt, un gest sau absenţa lor: întruchipări ale frumosului, ale necesarului: nevoia de ele şi absenţa lor. Am felicitat-o pe domnişoara doctor medic stomatolog, aceasta-i titulatura completă şi nu va mai răspunde, de nu i te adresezi aşa sau cu una din variaţiunile pe acelaşi titlu: şase ani de facultate, pentru tine, pentru ceilalţi, pentru a o face, pentru că poate ai vrut-o, uneori. Privind ziua, iar apoi visând noaptea acea imperfectă perfecţiune pe care doar tu ţi-o poţi imagina: nori joşi, coloraţi violent, violet, roşu, aproape portocaliu, toate culorile atât de aproape, trebuie doar să trec un râu, să vezi cerul de sus, te avânţi pe un balcon ce pare că vrea să se surpe sub tine în orice clipă, ignori totul, strigătele lor, vrei doar să priveşti cerul, de mai aproape, din râu: singurul care te mai desparte şi simţi că-i bine aşa: cu o graniţă între tine şi cer: de n-ar fi, aş putea atinge cerul. Şi nu ţi se mai fac ţie vizite: tu în spitalele lor, în căminele lor, în bucătăria lor: musafir nepoftit - o perfectă răsturnare a realităţii în vis, s-au schimbat rolurile preţ de câteva clipe şi imagini, clare şi pline de obiecte şi oameni. Şi retrăirea scufundării în nămol din Moldova, înecare la fel de neajutorată şi groaznică ca atunci, nu mai simt pământ, simt doar alunecarea, repetându-se, încercarea de-a ieşi cumva, nici acum nu ştiu de ce am vrut cu tot dinadinsul să ies, poate doar pentru că ar fi fost prea ridicol să-i las să mă găsească acolo dimineaţa, mereu dictează penibilul, grotescul situaţiilor şi nu dramatismul lor: ca şi cum şi în vis ar trebui să găsesc o justificare situaţiilor în care mă aflu, pentru conştiinţe inexistente, imaginate. Derută azi şi poate uitare forţată mâine, stocare, ca să-mi fie întotdeauna la îndemână, cum mi-au fost toate mereu. Visând starea de asediu, când n-am trăit-o niciodată şi aceleaşi 
întrebări şi imagini ce mă frământă din nou, din nou acelaşi cer: încercând să priveşti necontenit norii, sperând într-o oarecare valoare terapeutică sau măcar una anihilatoare de gânduri, eşuând în intimitate, ştiind-o dintotdeauna: încercând pe rând fiecare leac, simţind dinainte totala-i lipsă de potenţial vindecător, perseverând pe fiecare drum în parte: mereu pe acelaşi drum - fără cale de întoarcere, fără exit-uri la stânga sau la dreapta, fără vreo luminiţă la capătul tunelului: fără nimic, fără nimeni, avându-te doar pe tine însăţi mereu alături: îmi blestem compania! La telefon cu P.H.: e de părere că, totuşi, în trei ani ne-am maturizat, no way! Parcă doar ne-am umplut, fără voia noastră, parcă doar ne-am umplut cumva în aceşti trei ani: ne-am umplut cu amintiri, regrete şi neînţelegeri, cu nimic, încă tânjind după un echilibru, unul adevărat şi nu unul fals, datorită căruia toţi ceilalţi îşi imaginează că trăiesc, da, trăiesc ca să treacă ziua, ca să-şi cumpere pantofi noi, că tot vine iarna, ca să plătească telefonul, gazul, satelitul şi gunoiul, pentru asta trăiesc şi trăiesc şi trăiesc şi it don’t make no difference, baby. De şcoală, de colegi, de oameni pe care-i zăreşti pe centru, pentru o clipă doar şi de senzaţia de gol, de vid, vidul din cap: atât de umpluţi, de îndopaţi cu atâtea şi tu te simţi doar gol pe dinăuntru: faci, trăieşti, fără să poţi adăuga nimic sufletului tău mic, mic şi gol, păstrându-se parcă pentru marile experienţe care să-l poată umple, în mod legitim, iar el, de e într-adevăr, va rămâne întotdeauna mic şi gol.