© C.D. 1999
Nu am chef azi, m-am
răzgândit..., tot aşa, şi-au trecut ani de pomină, doar de dragul de-a trece.
Şi Beethoven ăsta e-atât de măcinat de tristeţi şi regrete, jubilează o singură
dată, cu ură, cu o bucurie a urii nemăsurată, ca apoi să-şi îngâne din nou
lacrimile pe care şi le-a putut înfrâna preţ de şapte minute de ură sănătoasă.
Vreau ca noaptea asta să nu se mai termine niciodată, să fie imposibil să mai
poţi da vreodată de cineva, noaptea nu există scuze, nu se face, n-ai îndrăzni
să ai nevoie de cuvinte; să vrei puţin: doar să asculţi la nesfârşit aceleaşi
acorduri, în aceeaşi noapte, privind pe acelaşi geam… într-un întuneric. Să
înveţi să vrei când, de fapt, tu vrei atât de multe, să înveţi să vrei să
obţii, când tu te-ai obişnuit într-atât doar să vrei, încât nu ţi-ai pus
niciodată problema cum ar fi să ai, şi scrii la numărul 6 vreau să nu mai vreau
nimic, îţi imaginezi că a atinge nr. 6 ar fi un adevărat triumf, ce stare de
graţie trebuie să fie! - şi poate începi să te îndoieşti deja şi totuşi, sună
atât de bine: să nu mai vrei - să nu mai fii, I don’t understand why half the
world is crying, man, when the other half the world is still crying too, man, I
can’t get it together. A trăi în numele unei iluzii, a muri în numele
unei
iluzii, oare ce e preferabil, le pui în balanţă, iar acul nu are nici măcar o
tentativă de a-ţi indica: viaţa sau moartea, continui a le privi, a le cântări
din priviri, nu te poţi hotărî, suntem nişte laşi: trăim cu laşitate, în
virtutea unei minciuni şi, în fond, nu noi! altceva trebuie că e de vină. Şi
femeia asta păcătoasă a dat în câine cu mătura, e bătrână şi mă întreb dacă
n-ar merita să moară pentru asta, l-a lovit în aşa hal, fuge schelălăind,
târându-şi un picior după el, a strigat la el, iar el a tăcut, femeia asta îşi
creşte nepoţelul cu dragoste de bunică şi-l trimite în fiecare la şcoală ca să
înveţe carte, şi dai în câine, femeia lui Dumnezeu! National Geographic de la pp şi colegi, şi copilul F., nu m-a sunat, nu mi-a adus caseta,
dar s-a gândit la mine, de fiecare dată când dădea cu ochii de casetă,
copilul-copil, mi-aminteşte de pp, de
P.H., de Retro, de 7, de cursa prin
Circumvalaţiunii cu maşina-i acum lovită, şi de alţii şi de altceva. La Conti o
femeie înaltă ce-mi vorbeşte despre relativitatea lucrurilor, o îngân cu seriozitate,
ce ţi-e şi cu relativitatea asta!, şi o alta ce mai nou se dă cu ruj - despre
soţ, maşină, nunţi şi dilema cea mare din ultimul an de facultate: ce să facă?,
să se facă profe în oraşul natal?, la liceu sau la gimnaziu? sau… ce mai era? -
ah, nimic, cam atât. Eu, ce prefer eu? Nimic, termin şi trăiesc câteva luni în
Parcul Rozelor sub un pod, ascultând susurul greoi al Begăi şi-apoi, văd eu…
Nimeni n-a fost niciunde în ultima vacanţă, ce, parcă am muri anul viitor şi
n-am mai avea timp, e un fel de moarte... Bunicile se aseamănă, oarecum. Ar
trebui să fie irelevant, dar îmi place să despic firul în 14. Nu le fac nici un
rău lucrurilor sau oamenilor, nu-i îmbogăţesc, nu-i sărăcesc cu nimic - îmi
umplu doar timpul şi capul. Eu ar trebui să mă gândesc la schimbări, să-mi dau
aportul la realizarea lor, să fac exerciţii de respiraţie, de control incantat
al expiraţiei şi mie-mi arde de far-fetched comparisons între oameni ce-mi pot
fi indiferenţi, oameni din afara mea, sper să plouă afară. Mâine e ziua mea.
Măcar e toamnă. Vară-mea şi-a prezentat lucrarea de diplomă, de azi e
domnişoara doctor medic stomatolog, pp
a dat examen la literatura engleză, postmodernismul, toţi sunt obosiţi, chiar,
să te duci în Pakistan doar aşa, dintr-o vorbă, ar fi ceva, fără să însemne
ceva, din nou totul nu înseamnă nimic. Lipsa unui sens nu trebuie să echivaleze cu lipsa unei vieţi şi totuşi aşa
este, asta dacă reuşeşti să fii sincer cu tine
însuţi. Nici retrăirea artificială a unor trasee şi întâmplări nu te mai poate
mişca, rămâne doar puţină nostalgie, sâcâitoare şi dureroasă. Altădată erau
adevărate izvoare de viaţă, una mincinoasă, trăită retrospectiv, nesincer, era
totuşi una: întotdeauna în căutarea ei sau a oricărei alteia, eşuând mereu, în
linişte, fără public. Afară cerul e aproape perfect, toate lucrurile frumoase,
aflate în vecinătatea perfecţiunii nu pot decât să întristeze: întotdeauna doar
tu poţi fi motivul tristeţii tale, niciodată ceva ce vine din afara ta, cele
exterioare pot doar activa tristeţea: un cuvânt, un gest sau absenţa lor:
întruchipări ale frumosului, ale necesarului: nevoia de ele şi absenţa lor. Am
felicitat-o pe domnişoara doctor medic stomatolog, aceasta-i titulatura
completă şi nu va mai răspunde, de nu i te adresezi aşa sau cu una din
variaţiunile pe acelaşi titlu: şase ani de facultate, pentru tine, pentru
ceilalţi, pentru a o face, pentru că poate ai vrut-o, uneori. Privind ziua, iar
apoi visând noaptea acea imperfectă perfecţiune pe care doar tu ţi-o poţi
imagina: nori joşi, coloraţi violent, violet, roşu, aproape portocaliu, toate
culorile atât de aproape, trebuie doar să trec un râu, să vezi cerul de sus, te
avânţi pe un balcon ce pare că vrea să se surpe sub tine în orice clipă, ignori
totul, strigătele lor, vrei doar să priveşti cerul, de mai aproape, din râu:
singurul care te mai desparte şi simţi că-i bine aşa: cu o graniţă între tine
şi cer: de n-ar fi, aş putea atinge cerul. Şi nu ţi se mai fac ţie vizite: tu
în spitalele lor, în căminele lor, în bucătăria lor: musafir nepoftit - o
perfectă răsturnare a realităţii în vis, s-au schimbat rolurile preţ de câteva
clipe şi imagini, clare şi pline de obiecte şi oameni. Şi retrăirea scufundării
în nămol din Moldova, înecare la fel de neajutorată şi groaznică ca atunci, nu
mai simt pământ, simt doar alunecarea, repetându-se, încercarea de-a ieşi
cumva, nici acum nu ştiu de ce am vrut cu tot dinadinsul să ies, poate doar
pentru că ar fi fost prea ridicol să-i las să mă găsească acolo dimineaţa,
mereu dictează penibilul, grotescul situaţiilor şi nu dramatismul lor: ca şi
cum şi în vis ar trebui să găsesc o justificare situaţiilor în care mă aflu,
pentru conştiinţe inexistente, imaginate. Derută azi şi poate uitare forţată
mâine, stocare, ca să-mi fie întotdeauna la îndemână, cum mi-au fost toate
mereu. Visând starea de asediu, când n-am trăit-o niciodată şi aceleaşi
întrebări şi imagini ce mă frământă din nou, din nou acelaşi cer: încercând să
priveşti necontenit norii, sperând într-o oarecare valoare terapeutică sau
măcar una anihilatoare de gânduri, eşuând în intimitate, ştiind-o dintotdeauna:
încercând pe rând fiecare leac, simţind dinainte totala-i lipsă de potenţial
vindecător, perseverând pe fiecare drum în parte: mereu pe acelaşi drum - fără
cale de întoarcere, fără exit-uri la stânga sau la dreapta, fără vreo luminiţă
la capătul tunelului: fără nimic, fără nimeni, avându-te doar pe tine însăţi
mereu alături: îmi blestem compania! La telefon cu P.H.: e de părere că, totuşi, în trei ani ne-am maturizat, no way!
Parcă doar ne-am umplut, fără voia noastră, parcă doar ne-am umplut cumva în
aceşti trei ani: ne-am umplut cu amintiri, regrete şi neînţelegeri, cu nimic,
încă tânjind după un echilibru, unul adevărat şi nu unul fals, datorită căruia
toţi ceilalţi îşi imaginează că trăiesc, da, trăiesc ca să treacă ziua, ca
să-şi cumpere pantofi noi, că tot vine iarna, ca să plătească telefonul, gazul,
satelitul şi gunoiul, pentru asta trăiesc şi trăiesc şi trăiesc şi it don’t
make no difference, baby. De şcoală, de colegi, de oameni pe care-i zăreşti pe
centru, pentru o clipă doar şi de senzaţia de gol, de vid, vidul din cap: atât
de umpluţi, de îndopaţi cu atâtea şi tu te simţi doar gol pe dinăuntru: faci,
trăieşti, fără să poţi adăuga nimic sufletului tău mic, mic şi gol,
păstrându-se parcă pentru marile experienţe care să-l poată umple, în mod
legitim, iar el, de e într-adevăr, va rămâne întotdeauna mic şi gol.
