© C.D. 1999
Vizitatori, alţii decât cei
pe care-i vrei, ca să nu te dezveţi a rosti trivialităţile de rigoare, toate
cele care ne umplu gura şi viaţa de zi cu zi, asculţi, auzi, tot, fără a vrea să
ştii prea multe, eşti mereu altundeva, oamenii sunt mereu altundeva decât unde
sunt, unde ar trebui să fie: prezenţi în propria lor viaţă, mereu în vieţile
altora, mereu în vieţile imaginate, falsificate ale altora, mereu departe de ei
înşişi şi departe de ceilalţi, la etajul 8, plutind peste pâlcuri de copaci, cu
gândul la copaci şi la alte cele. Noaptea singurul geam deschis e cel din baie,
cu vedere înspre centru, te sprijini de pervaz, te ghemuieşti într-o aripă, ca
să n-o împingi pe cealaltă, stelajul cu borcanele de urină pare destul de
alb-galben şi şubred - borcanele mari de 200, de 300 - să mai murdăresc unul,
întreabă femeia timidă, pentru asta sunt puse acolo, dacă mai ai nevoie de
unul, sigur, la alţi pacienţi recoltam mult mai mult, am avut nişte cazuri, un
băiat ce avea diabet, i-am recoltat în 24 de ore 7 litri de urină, alteori, de
la alţii 15, chiar şi 20, deci un borcan plin şi unul început nu e chiar atât
de mult … recolta de urină pe cap de locuitor … Au prins şi-un ucigaş mai tare
decât Rîmaru. Tot Rîmaru se pare că a fost cel mai tare, pe el l-au prins după
ani şi omoruri multe, muşcăturile i-au fost fatale, l-au identificat după
urmele lăsate de dinţi în carnea moartă. Student la Agronomie pare-se, timid,
trăsături regulate, palid, mediocritatea întruchipată, unul din cele 19
milioane, normalitate pe două picioare, unul de-al tuturor. Noaptea - cu căşti
pe urechi şi tot aud urletul şobolanului turbat de foame, îmi fuge prin faţa
ochilor pe acoperişul de smoală de sub mine, dispare pe după pachete goale de
ţigări şi sticle de jumătate azvârlite de la geamuri - ieşea la plimbare prin
parcurile Bucureştiului – let’s fuck în Hotel Cişmigiu - fete violate şi apoi
ucise cu bestialitate, Andreea noastră rosteşte cuvintele astea pe post cu un
serios dispreţ de două-trei ori pe săptămână, o asculţi şi te întrebi cu cine
se culcă sau nu. Şi-a făcut lucrarea de diplomă pe medicină legală - ea e tare,
vară-mea - poate că-i va face dinţii vreunui Rîmaru, ca apoi să-l identifice
pe-o coapsă … Să-i descrii pe oamenii în alb, halatele nu spun nimic, oameni ce
trebuie să se îmbrace în alb, igienă, sterilitate, sângele se vede mai bine …
Un copil cu tricou roşu în spatele unei dube, trei poliţişti, unul a plecat, şi
alţi doi indivizi ce arată a infractori, poate-i o reconstituire cu cadavru.
Copilul a rămas tot acolo, nemişcat, mâini nervoase. Apare un altul, se plimbă
chipurile indiferent prin spatele dubei cu uşile larg deschise. Doar pianul şi
la sfârşit, apocaliptice, viorile, violoncelele şi întotdeauna stupida
nostalgie a primei audiţii, la etaj, lângă geam, Harald în stânga mea, de zid
şi o adunătură de studenţi care-mi furau orizontul; viorile acum, viorile
atunci la fel ca şi acum, apare pe scări, fă-ţi loc printre cămile şi spune-i
că-ţi place, ce? Acum sigur, sau nu? e şi nea Fane printre oamenii ăia, oare
cui i-o fi păsând de un nea Fane imaginar. Adi - am plecat la tine! - scris cu
pixul pe-un zid. Poliţaiul stă cu un picior pe bordură şi se uită la ceas, se
uită împrejur, acum
şi-aprinde o ţigară sau nu, nu văd prea bine de aici, parcă
ar mânca seminţe - şi-ai putea plânge doar imaginându-ţi-l pe Schubert
imaginând frânturi de jale - categoric! poliţaiul mâncă seminţe, Schubert ucide
viorile, poate doar că Adi a fost externat, iar Mărioara nu fusese înştiinţată
în timp util, află doar la spital că Adi nu mai e, se grăbeşte înspre el,
poliţaiu tot acolo, lângă dubă, asfaltul e relativ uscat în jurul lui, parcă
nici ploaia nu-l atinge, se fereşte de el, situându-l în centrul unui cerc cu
diametrul de un metru, ca să stea acolo şi să nu mai iasă din el, ceea ce el
tocmai face, scuipând seminţe în stânga … şi în dreapta … Sun la P., mi se
comunică că e în drum spre mine, mai trece pe la facultate şi apoi … n-a mai
venit nici ea. Ascunzătoarea perfectă, buda, nu intră nimeni, decât de nevoie,
stau acolo şi mă uit în linişte la panorama încântătoare, de lângă borcanele cu
urină, oameni ce se plimbă, se grăbesc pe sub cer. Hm, ştiam eu, cei doi sunt
infractori, ceilalţi sunt poliţişti, duba e a lor, cine mai are dube azi?, acum
i-au băgat şi zăvorât pe cei doi, sunt gata de plecare, nu mai există nici un
dubiu: au fost la medicina legală pentru o reconstituire, ştie vară-mea ce
ştie, nu degeaba eşti Dr. medic stomatolog, acolo cică e mereu plin de poliţie şi
criminali, poliţaiu cu seminţe tot pe-acolo, acum Tori Amos şi good year for
hunters, şi cenuşa ce din nou îmi cade în cap, de parcă cerul n-ar fi destul de
cenuşiu. Nu se schimbă ritmul, nu există o lume care să fie diferită de o alta,
lumi rupte de normalitate, normalitatea abolită, lăsată la intrare, la
garderobă - tâmpenii, totul e cum este: cazuri ce se află la limita dintre
viaţă şi moarte, toţi se află zi de zi la limita dintre viaţă şi moarte şi
aleg, aleg mereu greşit, intri aici şi eşti mai
aproape de o anumită moarte şi
parcă tineri şi bătrâni, toţi îşi trăiesc ultima, cea mai blândă bătrâneţe
aici, nu resemnaţi, nici inconştienţi, nu există inconştienţă, ea poate fi doar
artificială - o fac doar şi-atât. Doar a doua zi şi mă simt ca şi cum aş fi
fost aici dintotdeauna. Peste tot oameni care-mi vor binele, nu-i mai poţi
număra pe degete, acum cred că cel care stă pe bancă e nea Fane-nea Fane,
binele meu pe care mi-l arată cu degetul, binele meu închipuit-autentic, binele
meu care nu se află la nici o depărtare, mereu lângă mine, nu trebuie să lupt
pentru el, trebuie doar să-l las să se lipească de mine, să-l fac al meu -
binele meu. Oamenii care-mi vor binele şi eu. De regulă ne înţelegem bine, nea
Fane s-a dus, e un altul acum, cu picioarele întinse şi cu un câine alături, ne
înţelegem chiar şi atunci când trebuie să vorbim despre binele meu, totul e mai
puţin sincer şi mai inofensiv atunci când nu-l mai menţionăm … N-a mai venit
nici dracu’. Oameni care se poartă frumos pot fi fie dubioşi, fie indiferenţi,
care i-o fi crezul şi dumnezeul? A trezi chiar aşa de uşor compasiune, interes
obscur, la oameni de la care nu ceri, de care nu te leagă nimic, corect, din
moment ce oamenii nu sunt legaţi nicicum şi de nimic, ei preferă să se lege
singuri etc., şi nici nu trebuie să mă milogesc, şi n-am nici pe dracu’, nici
pe moarte nu-s! Puişor, n-o să te doară când îţi iau sânge - şi ce dacă mă
durea, umpli o cişmea cu sângele meu şi pe mine nici că mă doare: vena era
bună, ea avea mână uşoară…
