© C.D. 1999
CP cu miss doolittle şi cu o altă bunicuţă, nu, nu vrem proficiency, dar vor
altele, multele, tocmai cele care nici n-o să pună picioruşul pe la CP-uri. Goldi pe trepte, puţin iritată, ne refuză
categoric, nimeni n-are chef sau timp de o bere. Nici noi. Ce facem, el, sec,
fără pic de nimic: mergem acasă. Şi-a făcut şi abonament pe 33: ajungi acasă în
timp util, fără palpitaţii la inimă, pe cale legală: casnicii nu-şi permit să
intre în conflict cu ordinea statului de drept, cu drepturi multe şi… ne vedem
mâine la şcoală sau la piaţă, în Doinei, printre blocuri, al meu, al lui, eu nu
mă duc în piaţă, dar poate o să-mi fac şi eu un obicei din asta. what in the
world’s come over you/what in heaven’s name have you done/you’ve broken the
speed of the sound of loneliness/you’re out there running just to be on the
run/atunci de ce/ce-ntrebare/din dragoste. În fiecare zi trebuie să dai faţa cu
oameni care posedă pesemne o viaţă: vara asta a fost grea, dar şi frumoasă/da
…/nu ştiu ce să-ţi mai spun/va naşte un băiat şi e doar fericită; se duce în
fiecare zi când orarul i-o permite s-o ia de la lucru, în jurul orei patru/l-am
văzut aşteptând la fântână/e grevă la RATT şi se duc acasă, îi văd din
taxiu/trecând. mi se spune că azi era să pice pe scări/s-a împiedicat tocmai la
ultima treaptă/a fost salvată/întotdeuna mi se comunică nimicuri, întotdeauna
le aflu:/la ce oră/la ce etaj/cum… Intrăm în legalitate: dăm carnetele,
legitimaţiile de călătorie la ştampilat, secretara mănâncă zacuscă pe pâine,
i-am ţinut carnetul deschis, sperând că nu-i va trece prin cap că ar putea
folosi ambele mâini, de vreme ce tot i le-a dat dumnezeu. Îmbrăcate în negru pe
o bancă la stadion/mi s-a mai terminat o capsă, bag una nouă în stilou şi scriu
despre faptul că, cea care acum zace în scrumieră în proximitatea ţigării
aprinse, e goală, only smoke and ashes, baby. Nimeni n-a avut niciodată nevoie
de ea, aveau uneori nevoie de nevoia ei de ei, ca să se simtă în viaţă, ca
să-şi poată simţi existenţa. Era mereu prin apropriere, n-o goneau, poate din
milă, poate pentru că uneori nu mai contează cine e primprejur, ci doar că este
cineva care să te recunoască. Ca să poţi trăi trebuie să ai siguranţa că cineva
ştie de existenţa ta, că ţi-o poate confirma în orice clipă, atunci când tu ai
crezut că ai încetat s-o mai simţi. Avem nevoie de aceeaşi confirmare, unii mai
des ca alţii, poate prea des şi poate o cerem uneori cu prea multă insistenţă,
sau prea rar şi mor cei care ar putea să ne-o confirme. La început erau
discuţii, apoi au devenit absurde, iar acum sunt percepute de către instanţa
superioară ca fiind doar stupide, cretinoide, fără îndoială că aşa şi sunt - şi
nu vor mai fi catalogate de acum încolo pentru că nu vor mai fi, nicicum.
O
nouă tentativă de a înceta să le mai cauţi cu lumânarea, încercarea de a le
pune capăt: încercare disperată de a nu mai respira, ştiind că a respira e
greşit şi iritant cu timpul. Tehnici de sufocare, la sfatul specialistului. Şi
apoi se făcu vineri, vineri, fiecare vineri zi de sărbătoare, concertele au şi
pauză şi oamenii pun aceleaşi întrebări, ceilalţi dau aceleaşi răspunsuri, doar
muzica e mereu alta. Din multitudinea de personalităţi multiple, există
invariabil una care iese la iveală în preajma anumitor persoane speciale, cea
treffend aşa-numită cretinoidă, mereu în alertă, se înfăţişează, monopolizând
pseudo-small-talk-ul, când i se oferă ocazia. Şi oamenii aceştia speciali,
cărora înainte ai fi putut să le spui totul, de ţi-ar fi îngăduit doar, care
astăzi sunt aceeaşi, doar că tu ai rămas cu interdicţiile tacite întipărite în
suflet şi nu mai poţi rosti o frază coerentă în prezenţa lor, de frică să nu
spui ceva greşit, prea mult sau prea puţin, sau… mai bine nimic, să nu te vadă,
să nu te audă, să nu trebuiască să se simtă obligaţi să te vadă, să te audă, să
te întrebe, să se ascundă, să fugă. Mă ascund eu şi fug şi tac. Şi discuţii cu P.H., despre pensii, grevă, vreme, şi
capucino - eu de rom. reminescenţă a presupusului alcoolism, el de vanilie:
noile tabieturi ale bărbatului casnic - mergem tăcuţi pe alee, fiecare cu
gândurile lui, mereu aceleaşi, ale mele, despre torturi-biblie cu lumânări în
formă de cruce pentru colege, sub cerul înnorat, despre saltul prea puţin
mortal de la tinereţe la bătrâneţe, fără să ne fi maturizat, despre gresia pe
care o pune în baie şi despre alimentele pe care se duce să le ia de la Bega pe
tichete de masă; tăcuţi până în centru, mă urc în taxiu: poate ne vedem mâine,
de la 8, e cam devreme şi-apoi el dimineaţa se duce în piaţă: lapte, fulgi de
ovăz… şi încă ceva. Tristeţe stupidă, ironică. Şi cartea de povestiri pe care
mi-a dat-o. Să citesc prima oară Bali-Frau
- ştia el de ce, mă dumiresc şi eu. Poate doar câteva pasaje din Woolf m-au mai
impresionat atât de mult. E scriitoarea despre care mi-a vorbit în spital. În
poză e chiar Woolf, Virginia la 29 de ani, la debut, locuind în Berlin -
ironie: tocmai oraşul pe care Woolf l-a detestat din prima clipă când a fost
acolo pentru prima şi ultima oară în ’39, to visit Vita Sackville-West and her
husband Harold Nicholson, who was serving at the British Embassy, etc.
Povestire despre iarnă, zăpadă şi fum în Berlin, despre fiinţe care se iubesc,
dar care se păstrează, aşteptând fiecare acea persoană, căreia să se
dăruiască pe de-a-ntregul, neîntinaţi, neconsumaţi, aşteptând fiecare ca
destinul, două destine diferite să se împlinească - destine ce au ca singur
element comun aşteptarea, aceeaşi,
dar cu obiect diferit, necunoscut de nicicare dintre ei, şi trec amândoi pe
lângă acea persoană, unul pe lângă celălalt… şi în comun iernile
petrecute împreună, iubindu-se, fiecare cu aşteptarea sa. Cursuri opţionale la
engleză, hotărâri cruciale ce trebuie luate preferabil până la sfârşitul orei:
alegem acelaşi curs, măcar nu suntem nicicare feminişti. care e diferenţa
dintre o blondă şi vasul Titanic/femeia din Bali aşteaptă un răspuns, după
cinci secunde şi-l dă singură/în cazul Titanicului se ştie câţi au fost pe/în
vas …/în germană sună mai bine! Goldi
tot pe scări, tot într-o fugă - apropos: era grupa de rom. anul IV şi chiar n-a
venit nici un porc mort marţea la CP. Astăzi: hipnoză, transă, relaxare totală,
mi se spune că sunt un subiect bun, dar reacţionez paradoxal: nu uit cuvintele
lui, i-am repovestit apoi povestea cu stejarul falnic ce-i vorbeşte drumeţului
năpădit de colb şi răpus de somn după atâtea drumuri - să dormi, doar să dormi
- şi toate poruncile stocate acum în inconştientul meu, mereu conştient,
întotdeauna mai ştiu tot, nu uit: nici un vis vag, nici o vorbă şoptită, nici
salutul politicos al fetei vecinului de sub geam în toiul hipnozei: săru-mâna,
poate-şi întâmpina bunica… Şi teme de casă - din nou să suni oameni care nu vor
să audă nimic sau cât mai puţin posibil despre tine, care s-au săturat până
peste cap de discuţii stupide şi alte cele, la ce bun să mai plictiseşti oameni
deja plictisiţi şi suprasaturaţi, n-o să sun, am s-o sun pe Gyöngyi de pe
Mureş, tot nu mi-a spus de unde izvorăşte Mureşul ăsta. Şi o plimbare în
fiecare zi: mă duc mâine să plătesc curentul - se pune şi asta. Să-ţi colorezi
prieteniile? O ieşire la o bere sau la o vodcă mică: toate în negru: doliu şi
inutilitate amăgitoare. Şi despre pământul pe care păşim, măsurând spaţiul de
care avem nevoie: oamenii ăştia mulţi care-mi inspiră aerul destinat mie şi-mi
calcă pământul meu…?
Şi cum mă învârt, mă strecor, mă ascund, sustrăgându-mă
obsesiv întrebărilor, ajungând mereu la întrebare mea despre viaţă, le-o pun
tuturor: merită? - întrebare inutilă, nedreaptă şi idioată - un sfert de oră
pauză, aştept tramvaiul în noapte. O femeie ce aduce disperat a una dintre
acele femei respectabile, bine îmbrăcate, mă întreabă dacă aceea este cutia
Publitim, n-am idee. Şi vise multe, pline, umplute până la refuz cu iluzii atât
de reale, încât ai alege fără să eziţi sau să regreţi să poţi trăi într-unul
din ele, care să se repete le nesfârşit: feţe binevoitoare, locuri necunoscute,
de neidentificat, inexistente, aceleaşi, acelaşi timp, lumină difuză şi o mână
subţire, albă, tandră, poruncind linişte în tine. Marţea de la ora două, pe
geam la etajul doi vezi perfect tabla şi primul rând din 328; şi miss doolittle
ne dicta cuvinte, multe cuvinte dispuse în şir indian pe foaie, între două
cuvinte ne uitam afară la cer, copaci, copii ce trec şi oameni care predau la 3.
Şi copilul-copil pe la şcoală, noutăţi: află despre o obscură lucrare de
diplomă pe care trebuie s-o scriem, pe 28. meci la Bucureşti, Steaua, noi vrem
la concert, Vama Veche - pe tine, pe tine, pe tine te urăsc, cântă copilul,
sigur n-o să mergem, ne trece. Chiar cioburi sub turle i-a rămas în minte,
pe-atunci au fost oarecum gustate doar de P.H. alias căluţul, nici nu le mai
pot citi, nici n-o fac, exceptând câteva fraze, totul produce doar greaţă,
dureri de cap şi câteva regrete, unul, că a trebuit să le scriu… la fel şi
celelalte: titluri stupide ce introduc stupidităţi - şi din nou am ajuns la
unul din membrii familiei cuvântului ‘stupid’, e un fel de lait-motiv al
gândurilor mele zilele astea, până când îmi spune altul. “Sommerhaus, später”,
povestirea care dă titlul culegerii de povestiri dată de P.H.: aruncau resturile de vin în grădină, pomană pentru Janis,
acum toarnă doar cafeaua amară în stratul de flori, pentru Janis, acum nu mai
fumează nici haşiş. 28, 29 de ani de când a murit, acum deja 30, să nu uit ziua
de 4. octombrie, şi am uitat-o, pentru că a trebuit să înceapă şcoala, pentru
că acum nu mai începe; capul umplut cu stupidităţi: are dreptate să mă taxeze,
măcar că nu-i pasă… Scoţând totul din noroi, ridicându-le pe toate la rangul de
înţelepciuni rostite de fiinţe divine - oricum, travaliu inutil şi grotesc:
gratuit, n-a existat niciodată o desagă cu vorbe de duh, ştiu. Cu P.H. despre J.Hermann şi Das Leben ist
nicht theatralisch, Anna! şi muzica lui Hunter Tompson într-un hotel din N.Y.:
Schubert cel trist, Satie cel mic şi tandru şi vocea aceea a lui Janis Joplin
pentru care se simţea prea bătrân, dintotdeauna prea bătrân. Despre fata
bătrână din bloc, care o suspectează pe cea tânără de alături că se dezbracă şi
dansează apoi goală pe după perdea, cu lumina aprinsă - se pare că erau doar
jocuri de lumini şi umbre; ascultă cu paharul în ureche cum tresare zidul din
beton armat, despre bârfa din scară şi despre micile gelozii - aberaţii umane
din uşă în uşă. Cum ajungi să faci la fel, să fii la fel, să nu mai fii
nicicum, să fii doar ei. Şi masca mortuară a lui Alban Berg, violoncelul ei
vineri, Pablo Casals şi Elgar interpretat de Jackie Du Pré. Despre minimalismul
beckettian la Hermann, bancurile cu blonde ale femeii din Bali. Autobuzul plin
şi din nou femeia în roşu ce nu mă mai scuteşte cu discoteca ei - şi-a găsit pe
cine să întrebe. Cobor în grabă, nu ştiu de ce oamenii îmi mai pun întrebări,
reflex idiot… mormăi ceva şi mă strecor printre oameni, fără să-mi iau rămas
bun. Mă mai uimeşte puţin că a existat într-adevăr o vreme când stăteam la
taclale cu ea, cu toţi, mă uimeşte faptul că a trebuit să fie şi aşa: nici un
gust amar în gură, aproape că nici un gând, doar mirarea. Şi mi-amintesc camera
ei mică şi pianul de pe hol, pe care mi-a cântat Für Elise, chiar dacă ar fi trebuit să fie Für Therese, atunci m-am
hotărât să iau ore de pian, am luat una de la ea… Poate că dacă aş reuşi să uit
câte ceva din aceste întreguri care sunt oamenii, câteva lacune, câteva fisuri,
puţină ruină în memorie, n-ar mai rămâne nici mirarea. 18.11.1999, ora 2 fără
un sfert, noaptea, Timişoara - tuturor celor care dorm la ora asta: afară
plouă, mai devreme s-au auzit şi nişte tunete răzleţe, timide, mâine dimineaţă
vă veţi putea convinge că a plouat noaptea; eu nu pot dormi şi scriu rânduri
pentru cei care se culcă seara şi se scoală dimineaţa, fără greţuri şi fără
gânduri - îl ‘felicit’ pe acela care a inventat somnul obligatoriu şi ziua şi
noaptea şi tot! Îmi pare puţin rău de vecina de jos care trebuie să asculte
Vama Veche Reggae şi bătutul la maşină, cu ce-a păcătuit, doamne? O lume
verde-neagră, camuflându-se în vis, te strecori târâş şi carne sângerândă,
poate un animal mort - şi nu ştiu de ce, toate astea. Mă liniştesc, gândindu-mă
la înmormântări: ale mele, ale altora uneori. Şi termin volumul, ultima
“Hurrikan (Something farewell)” despre jocul ‘de-aţi imagina o viaţă’ pe o
insulă, în aşteptare uraganului Berta şi “Camera obscura”. Un artist pitic şi
urât, singurii, ochii-i sunt frumoşi, căreia ea i se dăruieşte, regretând doar
că poţi vedea, trăi lucrurile doar odată pentru prima dată, într-un târziu
rămâne încălţată doar cu cizmele cu tocuri înalte, cumva, cândva le pierde şi
pe acestea, undeva pe parchet. Neputinţa de a da ochii, de a saluta măcar -
groază de acelaşi ridicol trist. Mă retrag, intru în săli, stau la geam în
spatele unui pâlc de idioţi importanţi, fiecare încearcă să se facă auzit,
Hermann vorbeşte şi despre incapacitatea oamenilor de a purta un dialog, totul
este un monolog continuu, întrerupt doar de schimbul vocilor, nimeni nu
ascultă, preocupat obsesiv de propriile gânduri care se vor rostite, la o bere,
pe coridoarele universităţii, pe străzi doar oameni care luptă să-şi spună
primii replica, Max, das ist was ich einen Idioten nennen würde - încearcă să-i
spună tatăl fiului, n-o mai face…, oricum nu mă vede, nici a doua oară,
distanţa: nici 3 metri. E tot una, fie că este sau nu. Nu-mi rămâne nimic de
făcut decât să fac nimic: a face nimic e bine, da, cred că e bine, poate
într-adevăr voi crede odată că e bine şi poate că mă voi şi simţi ca atare, mă
voi simţi bine - sau nu, şi va fi: tot aia. În timpul hipnozei, la un moment
dat ţi se cere să cobori înlăuntrul tău, într-un loc în care să-ţi fie bine,
îmi imaginez ceva, încerc şi nu pot, nu găsesc, nu există în mine un asemenea
loc în care să mă simt bine, să mă simt în siguranţă, ocrotită - bine - unde să
mă duc?, îmi pot imagina căldură şi lumină şi linişte, asta pot, oriunde, în
oricine, dar nu în mine - găsesc totul doar în imaginaţie, în minciună… În
coşmarul meu murise pur şi simplu ca un maidanez - nu mai puteţi face nimic,
decât s-o îngropaţi. Poate ar trebui să fac ceva, să mă asigur că trăieşte -
n-o fac, visele nu devin realitate, coşmarurile nu devin realitate, realitatea
e alta, rămânem cu imagini obsesive şi extenuante ce-şi vor pierde din
incisivitate, odată, asta-i realitatea: atenuarea sau ignorarea efectelor reale
ale irealităţii. Şi amânare, ne amânăm viaţa şi trăim atât şi aşa, încât să nu
mai trebuiască să o recuperăm, nici n-am putea, dar ne place să credem că am fi
în stare.
Altădată, sommerhausspäter… întotdeauna nu facem ceea ce are sau nu
importanţă, şi nu o va avea altădată, dacă ar fi trebuit să aibă azi, nu o are,
nu aşa, şi continuăm s-o facem mereu la fel, până când n-o să mai poţi să-mi
spui mie ‘altădată’, n-o să mai poţi, doar că n-o să mai poţi… şi-atât. Şi te
duci în fiecare Vineri la concert, şi îmbătrânim cu toţii în sala de concerte
de la Vidu, şi ne închipuim că ni se deschid noi orizonturi, că devenim mai
puţin violenţi, mai buni, mai, cum?, umani, with this blind, broken heart, and
these cellos to remind me of my cardinal sin. Şi la hipnoză pentru a te
linişti, pentru a te lecui - să te lecuieşti de, de ce dracu, de aroganţă, de
orbire, de stupiditate, de nevinovăţie. Mă uimeşte că într-adevăr nu m-am
săturat de poveştile astea de adormit piticii - de detaliile atât de lipsite de
importanţă, de nimicurile irelevante, de oamenii la fel, ce mereu fac aceleaşi
lucruri, caută acelaşi nasture, iar eu îi privesc cu interes şi curiozitate ca
pe nişte animăluţe de la circ, ciudate şi oarecum simpatice, ce încearcă mereu
aceeaşi figură, fără să le reuşească vreodată sau care dimpotrivă le-a reuşit
din prima şi sunt într-atât de încântate de dibăcia, dexteritatea şi
inteligenţa lor, încât o repetă la nesfârşit - şi eu le privesc doar, din
spatele grilajului pe care l-au pus pentru a preîntâmpina pericolul iminent,
pericol pe care îl prezint eu cu curiozitatea mea pentru ele, săracele,
animăluţele paşnice. Şi animăluţele sunt prea ocupate sau posedă prea mult bun
simţ - ele nu au răspunsuri, injurii, nu de dat! Aflu într-un târziu că nu a
fost chiar aşa, povestea cu cele două gorile, de care s-a presupus eronat că ar
fi avut nevoie - şi din nou m-am înşelat, pesemne, dar în fond obiectivul nu
este redarea adevărului logic şi care sună bine, ci ceea ce pare a fi adevărul,
şi-apoi oamenii ar trebui să fie ceea ce par şi nu ceea ce sunt sau n-ar trebui
să pară deloc: neadevărurile şi neînţelegerile mele mi-au părut şi au fost
într-adevăr, fără să înşele, părând doar, întotdeauna mai inofensive decât
adevărul.
THE END
