Jurnal de presupusă epavă

© C.D. 1999

          “…ich dachte, dass immer irgend etwas nicht        

genug war, auch diesmal würde irgend etwas nicht

genug sein, ich dachte an dich, an die Eisblumen,

an den Rauchgeruch, ich dachte auch wir sind nicht

genug…Ich habe versucht zu verstehen, warum es        

vorbei ist mit uns, und ich wusste, dass es da nichts

zu verstehen gab…Ein Film darüber, dass es gar

nichts ist, dass es nichts mehr gibt, nichts zwischen

uns und nichts um uns herum…”

                                                                          (Judith Hermann, Bali-Frau)

Nea Fane pe-o bancă, la poarta de fier ce duce într-un atelier, fiare împrăştiate prin toată curtea şi trei câini - stă de ore, de ani - stă de ore, de ani pe-o bancă şi se uită în jos, înspre sfârşitul trupului său, în pământ. Au venit şi alţi câini, cei trei ai lui nea Fane au început să-i latre…mă cheamă asistenta, mă duc la telefon. M-am mutat la etajul 8 acum, pentru câtva timp. Azi e prima zi aici. Ochi spânzuraţi deasupra ceţii ce mâine va ieşi din pământ: un bărbat şi o femeie, el mai în vârstă, ea mai în vârstă, împreună de mult sau dintotdeauna, el în pijama de om bolnav, o haină aruncată peste umeri, ea îl ţine de mână, şi el la fel, se plimbă undeva pe sub geam. Şi porumbeii arată altfel, văzuţi de-aici, de sus, nu mai poţi fi nimic, eşti gândul tău ce trece prin ei, nea Fane stă cu unu’ pe-o bancă, nu ştiu ce-şi spun unul altuia, tare mi-ar place să pot auzi, doar mormăind şi câinele negru la picioarele lui, poate că e un altul, stă pe locul lui, tot un nea Fane e. Bărbatul ridică un picior şi o mână, apoi celălalt picior, apoi cealaltă mână, mai fac câţiva paşi împreună, se opresc, ţinându-se de mână, el face un pas, stau acum faţă în faţă, m-aştept să se sărute, ea îi ia şi mâna cealaltă în mâna ei, îi văd încordarea, ea e tare, încet - mâini împreunate - el se lasă uşor în jos, apoi se ridică, şi ea, ea încă îl mai ţine, strâns, mâinile lui în mâinile ei, încă o dată, a doua oară trebuie să-l tragă înspre ea, altfel cu greu s-ar mai fi ridicat, dar ea ştia s-o facă. De-a dreptul înduioşător! Un porumbel vorbeşte încet, îl aud atât de ascuţit, probabil de la 7.

Dau şi de ea - de ce ? Îmi promisesem să n-o fac. Se zice că plictiseala te-ar putea ucide aici, altele sunt mai ucigaşe. Nu-i vine a crede, mă-ntreb ce crede, probabil e una dintre glumele mele proaste. A fost ca şi cum ai fi încercat să-ţi mai salvezi una dintre vieţi, nimerind într-o barcă care e deja plină cu atâţia alţii care au scuze şi justificări şi drepturi, dreptul de-a fi tocmai în barca aceea. Dreptul tău e să te îneci, dreptul tău e s-o poţi face conştient, dreptul tău e să te temi de cei care te ţin în viaţă şi de cei care te ţin treaz. Eu nu pot fi ca tine şi noi, noi suntem toţi alţii, la fel, aceeaşi. Vorbind despre P. cu mama unui fost coleg de-al ei. Îmi face bine să vorbesc aici şi acum de ea şi despre prietenie. P. se ofileşte aici, n-o văd, dar o aud la telefon şi nu e de vină clima, o noapte şi o dimineaţă de mers cu autocarul şi ar da de soare, de unul impersonal şi singur. Oriunde m-aş duce cu gândul, la 7 sau la 8, într-o cameră cu storurile lăsate sau în oraşele mele, nu mă pot amăgi, rămân întotdeauna ce sunt, poţi să-mi schimbi faţada, aduceţi înţelepţii într-ale sufletului - suflet şi ceea ce numim noi, cu tot patosul de care suntem în stare, inimă nu există - înţelepţii te vor citi ca pe-o carte. Oamenii sunt mai buni aici, mai buni cu ei înşişi.

Conştientizează ceva, viaţa, moartea şi alte cele … în arena în care se dă lupta pentru viaţa lor sau măcar pentru o normalitate instaurată deja peste tot, de alţii. Un zâmbet ce poate fi la fel de gratuit ca cele de afară, un salut ce poate fi la fel de voit politicos ca cele de afară, o vorbă bună ce poate fi la fel de ipocrită ca cele de afară sau poate o recunoaştere ce poate fi le fel de eronată ca cele de afară şi asigurarea că ştiu ce simţi ce poate fi la fel de neinspirată ca cele de afară. Mie nu-mi merge mai rău, sigur mie nu-mi merge mai rău, rău. Toţi au obiceiul normalităţii. Mă uit, dar azi încă nu l-am văzut pe nea Fane, n-o fi de lucru sau poate nu-i cunosc eu într-atât de bine figura, pe care oricum n-o pot desluşi de aici, ca să pot spune că e dânsul sau nu sau doar un altul sau chiar adevăratul nea Fane care fără îndoială răspunde la alt nume. Un băiat, l-am zărit azi într-un pat pe acelaşi culoar, are faţa mamei, i-am întâlnit ieri pe coridor, ce să-ţi aduc, nu ştiu … să-i spui lu’ tata să-mi aducă biscuiţi. Mama îl sărută de rămas-bun, pentru a doua oară. Maică-mea îmi spune … Poate el stă de mult aici, se spune că ne ţin doar zece zile. Asta-i a doua zi aici şi trece şi mai sunt opt. Îi văd în curte, două maşini roşii, una cu portierele deschise şi capota ridicată, sunt mai mulţi pe-acolo, o fi şi nea Fane. Un pâlc de copaci în depărtare, mă gândeam ieri că s-ar putea să fie vreo mănăstire, mi-aminteam de pâlcurile de copaci ce le înconjurau, fără îndoială că nu e nici una, cine are nevoie? Şi din nou cenuşa şi fumul ce ies dintr-un coş de pe acoperiş, hârtie arsă sau altceva ars, bucăţi de cenuşă îmi cad pe caiet, pe mână, îmi intră în salon, scriu pe pervaz şi plouă. Tracy Chapman în urechi, măcar că e şi asta o poveste tristă ce sună bine, if you’ll be waiting and I have desired to see your face your smile to be with you wherever you are şi din nou remembering şi nişte corzi. Întind mâna şi mi-o înnegresc, mai bine n-o întind, şi fumul ăsta alb ce iese de peste tot, din pământ, din cer. Soarele nu mai iese şi e bine aşa, nori mari ce nu se mai termină şi un colţ de clădire.

Cenuşa devine agasantă şi nici Janis nu mă mai trezeşte … Sitting… count your fingers, what else, what else is there to do, honey, I know how you feel, I know you feel that you’re through … Plec, la fumoar. Acordurile sfinţilor, mai multă forţă, mai puţină tânguială până la Schubert. Şi s-au spus şi lucrurilor pe nume: eu sunt deprimat(ă), tu eşti deprimat(ă), el/ea este deprimat(ă), noi toţi suntem deprimaţi, de ce, irelevant, deocamdată, până apare vreun specialist/vreo specialistă în depresii. Vă mulţumesc deocamdată - frază idioată! - mi-aţi făcut bine şi vă mulţumesc, dacă veţi continua să-mi faceţi bine, vă voi mai mulţumi. Patru păsări, apoi doar două în zbor deasupra acoperişului dat cu smoală odată de mult, acum există numai fâşii din material asemeni - cei ce se aseamănă, totuşi nu se adună, nimeni nu se adună cu nimeni, toţi rămânem dispersaţi, fiecare în colţul lui, cu umbra lui în colţul lui şi-atât - smoalei.

Images 2

As a child, when looking at pictures or brochures from China I was always struck by the utter cleanliness they depicted. China seemed to me then very clean and quite prettily red, and no matter how many, different images I've seen of modern, technologically forward -Everything-Made-in-China- China, those old images brought back from China in the 1960's by my grandfather always come to the forefront of my mind when thinking about or envisioning China.

 

Similarly, when looking at images from North Korea the words that came to mind were 'efficient productiveness'. Machines rattling in factories, babies being born and raised to join the ranks of productive workers, scientists studying single-mindedly to bring progress to their country - everybody righteously and fulfillingly active.

Back then images never lied, I thought they showed me realities as they existed and could be found at the other end of the world. Beautiful lies.

du bist mein

© C.D. 2007

                 

             zweites 

    gesicht

           - heute

e ca un puzzle. aproape în fiecare zi mi se dezvăluie piese noi care n-o să fie niciodată toate ca să pot vedea imaginea întreagă. comportamente, stări, relaţii sociale, garderobă, gestică, semne pe pânză – toate ridică doar alte semne de întrebare şi nu cunosc pe nimeni care să-mi dea răspunsuri. adunăm informaţii, le catalogăm, le punem într-un dosar, îi dăm un nume şi un număr de înregistrare şi îl păstrăm pe birou pentru a adăuga anexele viitoare. datele strânse nu ne conferă nici un fel de putere, suntem nişte grefieri care îşi trăiesc viaţa într-o sală de judecată, privind oamenii în viaţă perindându-se prin faţa băncii noastre şi îi invidiem pentru că ies pe uşa noastră înapoi într-o viaţă.

 give me all that bliss and joy in your mind. 

***

din tot, din absolut tot rămâne mai puţin de un minut umplut până la refuz cu tine. restul nu mai este, se consumă şi expiră în jurul tău, se stinge în faţa existenţei tale. ca în ultimele gânduri şoptite ale unui ateist muribund, sfârşitul e singurul vizibil, şi îţi dedic toate sfârşiturile şi începuturile ţie.

***

do you think you deserve your freedom. 15 mii de oameni strigă, implorându-te să le spui despre visul tău. casele ard şi oraşul nu mai poate fi salvat. nu era niciodată vorba de tine sau ei, doar eu, şi niciodată n-am început şi continui să lipesc bucăţile desprinse ca să le las în urmă undeva în mine. e felul cum apleci capul şi cum mâinile tale dau jos ochelarii de soare sau cum îţi întorci privirea din spatele geamului. şi toate celelalte detalii pe care aştept să le cunosc. cum de fiecare dată există posibilitatea pentru orice, dar certitudinea pentru aproape nimic.

***

îmi lipseşti ca şi cum ai exista cu adevărat. 

în afara vieţii pe care de fapt o trăieşti, în afara limitelor timpului pe care îl vedem cum trece pe lângă noi din acelaşi loc, în interiorul unei alte realităţi. în care fiecare suntem altcineva.

***

you are my sweetest downfall. discuţii şi regăsiri, tot aceeaşi, tot aici, altfel. reconfigurări şi reformatări reuşite pe jumătate. unele din mine nu sunt plăcute şi le văd cu coada ochiului, le dau un nume şi le las să se întoarcă la locul lor. drumuri noi pe care nu ştim să călăuzim, ne întoarcem la tine, pentru că eu vreau, întotdeauna mai vreau. accesul e blocat, dar asta nu ne opreşte niciodată.

***

se trezea în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră, lua dejunul şi îşi bea cafeaua la un bistro pe drum. când uşile muzeului se deschideau era acolo. fără să piardă timpul în alte încăperi umplute cu picturi şi sculpturi, se îndrepta spre ea. seara îl găsea pe acelaşi scaun în faţa portretului ei, încercând în continuare să-i decodeze zâmbetul misterios. sau nu... tânărul a devenit bătrân şi într-o zi a murit, poate în pat înainte să se trezească, poate pe drumul înspre ea, după dejun, sau seara, după închidere, lângă gardul metalic al muzeului. I loved you first beneath the stars came falling on our heads.

Images

As a child, every year there were some rainy afternoons that we inevitably had to spend inside. We always ended up in my grandmother's 'good' room because it was the largest, and either played cards when there was more than a couple of us or we coloured some book or other, or, mostly when it was just me, I'd get into my grandmother's postcard and photo collections. 

 Florence          Padua

I guess that's were my love of any type of images stems from. I'd never get tired, year after year, of opening that heavy drawer, carefully taking out bundles of postcards, thumbing through them, delighting when stumbling over some of my favourites, rushing through Easter or Christmas cards or those showing me nothing but a flower or two, which I never really considered real postcards, simply because they never transported me somewhere else, in someone else's country or city or town or life, because they never really incited my imagination or gave life to questions in me. 

 

Budapest 1963

Edersee - Germany 1964

Even today I still keep those non-postcards separate from the real ones, and when I find one that stole its way into a stack of real ones it is swiftly removed and relegated to its place within the stack of so-called postcards.

Nazareth 1964

Venice