the more I search /

© C.D. 2007

     the more my

          need / for

                   you. când primeşti ce vrei, dar nu ce ai nevoie, când pierzi ceva ce nu poate fi înlocuit, voi încerca să te repar. facem psihoterapie unii cu alţii, ne peticim şi ne trimitem înapoi în lume.

ne părăsim pe nesimţite şi clădim vieţi noi altundeva – ne prelungim viaţa făcând schimbări mici.

ne regăsim în camera de ieri şi nu mai încăpem în ea. va trebui să ne croim haine vechi, ca unformizarea să fie completă din nou.

fiecare ungher al casei vechi îmi evocă viaţa trăită senin. nici măcar nu existai atunci, iar acum stăpâneşti totul fără să ştii dacă vrei să ştii. lista mea a rămas aceeaşi azi.

***

ai putea fi oricine altcineva. totul ar fi la fel. totul a fost mereu la fel. play it again, sam.

în intersecţia luminoasă unde luna stătea spânzurată înşelător deasupra caselor, mă întreb dacă ai să mă vezi în întuneric – e la fel de posibil ca realitatea mea probabilă să rămână mereu imposibilă. sau nu. lasă-mă, lasă-mă, lasă-mă să... ce? alătură-te nouă în crearea de mituri şi revoluţii. facem cu mâna şi ne ducem acasă. iar muza altruistă se lasă înecată de praful de pe străzi. ascunde-mă în chilie ca să visez realităţi noi. sub lumina reflectoarelor, în transă, ne scriem viaţa. ne umplem zilele cu noi şi cu tine şi ne culcăm flămânzi. ridică-te în picioare şi spune răspicat ce crezi şi cere ce vrei. toţi îţi vom da totul.

***

acesta este ultimul meu rămas bun, din multele pe care ţi le-am spus fără ca tu să le auzi. nimic nu mă lasă să fiu cine vreau să fiu, să văd ce vreau să văd. măcar de ar rămâne totul în ceaţă. e aşa de clar, încât îmi răneşte ochii. just acquiesce. IT’S NEVER OVER. voi aştepta să te naşti din nou. voi aştepta să te întâlnesc într-un alt oraş, într-un alt timp, într-un alt corp. n-am să ştiu niciodată ce să-ţi spun, voi tăcea şi voi aştepta până voi fi invăţat cuvintele care să te oprească din drum. şi nu le voi rosti nici atunci. love is not a victory march.

***

încerc să acopăr, să înăbuşesc totul cu muzică. fiecare viaţă are soundtrack-ul ei. did I disappoint you / or leave a bad taste in your mouth? nu dorm, doar mi-amintesc că voi pleca din nou din acest loc de pelerinaj nesfârşit fără nimic. da, mi-ar fi mai uşor dacă aş avea pe cine să dau vina. şi e prea târziu să mă întorc ca să aflu care dintre noi a purtat vina pentru prima oară.

165... da.

dacă nu încerci, nu vei ştii niciodată. nu vreau să ştiu nimic niciodată.

***

falling at your feet. ne prosternăm, ne tânguim, ne răzvrătim ca să ne adunăm de pe jos, să ne ştergem ochii de praf şi să mergem mai departe înspre nimic. easy like Sunday morning. te părăsesc mâine, mâine a fost ieri, azi te regăsesc în acelaşi loc. nu ştiu să fac decât aceleaşi lucruri pe care le-am făcut până acum şi asta nu mă ajută cu nimic.

1000 oceans şi nu ştiu dacă mai ştiu să vreau să înot. şi totul nu e decât un cântec de dragoste. în adâncul sufletului nu cred nici măcar pentru o clipă că aş putea să te opresc din zbor. 
all you’ll be, you are today. 


                                    ***

dear god, how can I… how can I walk these streets without you? umblăm pe străzi ca nişte răni deschise, supurânde, fără speranţă de alinare. în căutarea vreunui lucru sau a unei persoane care să ne distragă atenţia de la mirosul de putrefacţie care ne înconjoară. placebo.

                                     ***

becoming who we are. zilele mele sunt un semafor din care lipseşte galbenul. ele sunt doar roşii şi verzi. roşii când nu te întâlnesc şi verzi când te văd, dar ele rămân de fapt variaţii ale aceleaşi culori, şi toate ar putea fi roşii ca sângele care nu conteneşte să-mi curgă prin vene.

ne controlăm gesturile, ne băgăm mâinile în buzunar ca să nu cerşească ceva de la voi.

wake me up when it all ends. so long, marianne.

***

I’ll just go, and you stay.

Lives

As a child I could sit for hours in my grandmother's kitchen listening to her talk about the past, hers, others'. I would pester her with so many questions, anything that would come to mind, anything that maybe puzzled me the day before when looking again at the many family pictures stored in the old, tin box or in tattered photo albums. Like maybe if she loved her former family more than the one she ended up with - us. I always felt she was a little shifty when I raised the subject and ever reticent to get into much detail. As a child I never understood how painful it must've been, even decades later, to talk about your first husband whom she lost to the war, presumed dead somewhere in Russia, and her first child who died of meningitis at the age of 1, only months after losing her 

husband. Even then, being too young to understand all the nuances in life or anything about feelings and loss so great it could derail your entire life and destroy a spirit, I felt that if given a choice she'd probably choose them - the dead ones to be alive again and for her to live out the life she was meant to. As the little selfish brat that I was I always wanted her to say otherwise, and choose us - my grandpa, who she met and married in her 30's, both entering their second marriage, my mom - their daughter and us - me and my brother. I didn't know these choices never really existed as such, that life is never clear cut, that somebody can love what they have and still cherish the thought of having had something else before, especially when it was taken away from you so brutally.

ne spunem

© C.D. 2007

ce vrem

    să

  auzim, dăm sfaturi, nu le urmăm, ne deprindem să mergem pe aceleaşi cărări bătătorite de alţii şi vedem totul cu ochi îmbătrâniţi. facem poze cu dagherotipul minţii şi le salvăm pe hard, ca să le putem accesa oricând ne este mai greu. am spus întotdeauna că voi încerca, asta am şi făcut, şi rămânem la stadiul de finalizare perpetuă a lucrărilor.

n-am niciodată un as în mânecă. n-am să ştiu niciodată de ce îţi plac albul şi negrul şi ce se întâmplă în zilele când nu poţi să găseşti un zâmbet, întotdeauna plin de inocuitate şi lipsit de subînţelesuri.

şi credem mereu că mai e vreme să punem la punct totul, să punem punct la tot. de fiecare dată când ni se oferă sau ne oferim şansa ezităm, şi alegem să mai uităm de noi şi de perioada noastră de valabilitate limitată, pentru încă o zi măcar. toate adevărurile pe care vom reuşi să le rostim într-o viaţă de om, a noastră, nu vor fi de ajuns ca să ne răzbune trădarea. omul e o multitudine de minciuni trunchiate şi croite pe măsura şi pofta oricui.

de câte ori trebuie să vin la tine, ca să mă trimiţi înapoi în lume la fel? cine trebuie să devin, ca să pot rămâne?

***

stătea pe scaunul ei, prietenii plecaseră, rămăsese singur în spatele geamului fumuriu al barului. şi-a terminat cafeaua, a plătit şi a plecat uitându-se înspre noi, nesigur dacă să ne salute sau nu, a ezitat, dar s-a răzgândit şi a ieşit pe uşă.

toţi avem un sens în viaţă, toţi am fost puşi cu un scop anume pe acest pâmânt încovoiat de noi, dar ce sens au toate astea dacă scopul meu nu e să pun un zâmbet pe faţa ta acum?

şi poartă toate întrebările fără răspuns şi nedumeririle şi aşteptările timide şi speranţele nerecitate cu sine pe toate drumurile lui, pe vârful muntelui şi aici jos, între noi.

suntem aşa de răbdători şi persistenţi în eşecurile noastre cotidiene. şi le aşteptăm neîmpăcaţi pe cele de mâine.

ne săpăm unii loc în inima altora, inimă care nu ar fi trebuit să mai aibe loc să ne încape şi pe noi. câţi litri de apă pot încăpea într-o biserică moldovenească? calculele au fost mereu greşite, ecuaţiile evoluează. pasul făcut va duce doar în prăpastie. vom simţi că trăim în cădere. full of grace, my love.

***

vânez fraze şi sentimente inefabile în oraşul ce freamătă de oameni, în rândurile cărora nu te găsesc şi nici nu te caut. ne autoflagelăm şi construim eşafoade de pe care să ne urlăm pioşenia valabilă 48 de ore. ne ascundem cu vina noastră pe care nu ne-o asumăm nicicare, şi ne amăgim că dacă noi suntem muţi ceilalţi sunt orbi.

ne comunicăm. acoperim cuvintele celorlalţi cu ale noastre.

did you find my writing on your wall?

strigăm după ajutor, iar când ni se aruncă colacul îl dăm la o parte pentru că nu ne place culoarea lui şi nu se asortează cu negrul morbid al nevrozei noastre sezonale.

ne costumăm şi mergem pe străzi, ne jucăm de-a v-aţi ascunselea printre reclame luminoase dezafectate şi nu primim decât nota 7.

nu cere niciodată nimic, încearcă să ocupe un loc cât mai mic în spaţiu. de câte ori ne dorim amândoi să fim doar invizibili, şi suntem când n-o mai vrem pentru cei pe care-i vrem, şi ochii lor cad asupra noastră pentru o clipă, ne percep şi trec mai departe. suntem cărţile prăfuite de pe raftul de jos din încăperea cu becul ars a bibliotecii.

imagini fără sunet, imităm poze şi dansăm fără să cunoaştem paşii corecţi. şi suntem doar caraghioşi.

tonight we can truly say / together we’re invincible.

***

tell me who I have to be / to get some reciprocity. ne gândim unde să-i stivuim pe cei de care avem nevoie ca să nu mai fim singuri. nu contează că laşi urme de bocanci pe spatele lor, ai doar grijă să nu te împiedici.

de ce n-ai mai plecat? învăţam încetul cu încetul să-mi programez inima să bată cu tine departe, mai departe decât eşti acum, mereu. aş fi putut să învăţ să o scot din sertar ca şi el, doar când apari tu în viaţa noastră.

mi-a spus să-ţi spun să nu aruncaţi pozele, să le iau eu dacă nu le vreţi, cu o lună înainte să moară. mi-e dor de ea, încă. ar fi vrut să te vadă împăcată, cu demonii biruiţi şi închişi într-un sertar a cărui cheie s-o pierzi pe una din nesfârşitele cărări pe care ar trebui să înveţi să păşeşti doar odată.