© C.D. 2005
Lumină proastă sau prea puternică, o masă scundă şi îngustă, cu mouse, sau şoarec cum îi place unui amic să-i spună, unsuros şi lipicios, cutia zgomotoasă care în loc de unitate floppy are o gaura - bocca del verita, fum şi scrumiere pline ochi, uşa nu se închide bine şi e mereu curent - şi nu e un fior metafizic, vizavi un burtos, în tricou strâmt, pătat, ce pufăie încă o ţigară, trăgând din ea printre gurile de bere - Bergenbier la pixă, şi ştii că probabil e aici de câteva ore bune şi te întrebi dacă nevastă-sa nu se întreabă ce face oare în orele astea când nu e acasă şi la lucru nu e pentru că l-au pus pe liber, furase într-o noapte fier vechi din întreprindere, probabil că ea nu se mai întreabă, şi el stă şi chatuie cu vreo puştioaică care crede că el are într-adevăr 21 de ani şi e student la filosofie şi aşteaptă fremătând de partea ei a monitorului ca el s-o întrebe dacă vor să se întâlnească. Toate prietenele ei din cămin o invidiază şi ascultă fascinate când le povesteşte din nou cât de sensibil şi dulce e Armand pe care l-a cunoscut pe mIRC.
Te aşezi şi speri că o să poţi să-ţi citeşti mailurile în linişte şi că n-o să-ţi prinzi iaraşi pantalonii de cuiul de pe scaun şi cel târziu când tipa de serviciu, ce-şi ciolfăne guma de toate zilele şi face balonaşe roz, dă mai tare muzica şi se mişcă alambicat, sezând pe scaun, pe ultima manea la modă, te gândeşti că poate totuşi ai vrea să fii acum acasă, la biroul spaţios de lângă geamul înalt ce lasă lumina să intre în cameră, scriind în loc de mail o scrisoare, cu stiloul cu cerneală neagră, să-ţi vezi literele înşiruindu-se pe o coală de hârtie albă şi nu pe un monitor mat pe care poţi vedea urmele degetelor celor care au stat înaintea ta pe acest scaun şi ce în curând vor fi acoperite de altele noi, la fel de unsuroase, în linişte, auzind doar cum peniţa se mişcă pe hârtie, transformându-ţi gândurile disparate în cuvinte şi propoziţii, fără prescurtări şi emoticoane şi substitute.
Substitute, înlocuitoare, îmbunătăţiri, lapte degresat, sâni cu silicon, cartuş negru, poştă şi viaţa electronică.
Şi totuşi... dacă suntem sinceri trebuie să recunoaştem că schimbările sunt doar de suprafaţă. Oamenii trăiesc la fel: tot singuri şi nesiguri în capul lor. Şi-au perfectat doar metodele de împărtăşire şi comunicare pentru când simt nevoia să se comunice, pentru când li se face dor şi foame de oameni. Internetul e în sensul ăsta doar un bufet imens, o masă plină cu gustări ce toate arată delicios sau cel puţin ademenitoare, unele exotice pe care nu le-am gustat niciodată, altele chiar din bucătăria naţională - despre fiecare există lucruri pe care încă nu le cunoaştem, care trebuie investigate, degustate măcar ca să ştim dacă ne plac, dacă vrem să le încercăm din nou, dacă ni se potrivesc chiar sau au fost o experienţă unică ce nu trebuie înneapărat repetată şi apoi trecem la felul următor, până dăm de unul pe care am putea să-l mâncăm în fiecare zi, de care nu ne mai săturăm... cum ar fi de exemplu pizza... sau nu, ne dăm seama într-o zi că ne-am atins limita şi cu mai mult sau mai puţin regret realizăm că trebuie să renunţăm la el/ea, felul/gustarea - pentru că ne face rău la stomac.
Şi aşa ne satisfacem poftele umane prin poşta electronică.
Scriem zilnic pagini întregi despre noi, despre viaţa noastră, cea anterioară şi cea anticipată, ambele mai mult sau mai puţin banale, trimitem documente de n megabiţi, câte unul diferit la persoane diferite, spunând atâtea sau câte ceva, ani de zile fără să ne întâlnim. Dacă unul dintre noi ar muri nici n-am afla pentru că n-ar fi nimeni care să ne înştiinţeze, familia sigur n-o să se gândească să caute agenda electronică a decedatului ca să-i anunţe pe amicii online ai acestuia din toate colţurile lumii.
Ce vrem de fapt? Ce vor ei? Ce suntem voiţi să le oferim? La început destul de puţin, ca mai apoi să punem toate, bine, majoritatea cărţilor pe masă - omul e din principiu un animal oarecât onest. Unii îşi plătesc terapeutul sau psihologul, noi ne plătim factura telefonică sau orele la internet-cafe. Şi înainte mergeam la preotul satului să ne spovedim. Acum ne spovedim unor persoane de la celălat capăt al lumii sau ţării fără teama că o să trebuiască să dăm faţă în faţă cu ei când trecem uliţa.
Dar din fericire prietenii online nu ne dau nu ştiu câte mătănii de făcut pentru păcatele săvârşite, ei vor detalii! Şi uneori avem nevoie de tocmai asta!
