Hands

As a child I never dreamed of becoming the next great painter or musician. My artistic talent and I were hardly even acquainted, as woefully seen in the scans below. I was clearly trying to draw a bent arm, it looks as if I tried really hard - regardless of how naughty it may sound or look now.

 

And it all started from this: 

See how the arms are just not right for rowing?... or for anything else really. Neither are the body or head, but that's neither here nor there, or anywhere. 

Later on, when I was 13 or 14 I gave it another valiant try, drawing what I could see from the room I stayed in while spending a two weeks vacation with a family in Austria. This image is not as dramatic as those above, but alas, clearly still at the level of a six year old.

And yeah, I didn't become a second Beethoven either, just a great music lover.

will I have to start

© C.D. 2007                                                     

                                                                                            praying?

because I

will! îmi bat capul

încercând să descifrez semnele în nisip, ca să aliniez planetele cum trebuie ca timpul să-şi schimbe consistenţa şi trupul. e seninătatea ritualului familiar. biserica înaltă şi rece, iar căldura vine din amintirea gesturilor mereu aceleaşi, dorinţa mereu alta şi răspunsul mereu neauzit. am fost atunci şi suntem şi acum aceeaşi copii ce doresc să fie doriţi. that I would be good even if I did nothing. şi nu suntem niciodată suficienţi, ne lipsesc doi centimetri ca să putem trece linia de sosire, şi nu-i găsim niciunde.
                                                                                                    
                                                                  *** 


I gotta have my sufferings or I can’t have my cross. piaţa îmi evocă întotdeauna viaţa trăită acolo cu un secol în urmă. de pe treptele catedralei, din umbră mă uit în vârtejul uman de la capătul treptelor şi încerc să-mi amintesc ce s-a schimbat în mine în aproape zece ani. câte ceva. întrebările au rămas aceleaşi. muzica nu s-a pierdut. întotdeauna ne întoarcem la limba în care ne-am rugat pentru prima oară, de frică că nu vom fi înţeleşi dacă folosim o alta, sau pentru că nu cunoaştem smerenia în limbi străine. sau poate că sperăm să fim recunoscuţi mai uşor aşa, ca şi cum limba ar fi unul din elementele codului nostru de identificare.

orice şedere în oraş mă aruncă înapoi în trecut. e ca reîntoarcerea criminalului la locul crimei, pe care o va retrăi acolo de fiecare dată. sau reîntoarcerea victimei la locul atacului, pe care îl va retrăi acolo de fiecare dată. doar că liniile de delimitare se pierd, se suprapun, de fiecare dată simt că mă reîntorc în ambele locuri.

sfârşiturile sunt aproape, nu ştiu ale cui vor fi. poate că nu mai e timp pentru început.

                             ***

tell me where it hurts, to hell with everybody else. ca de fiecare dată, atunci când las oraşul în urmă, trecutul se pierde, se ascunde din nou în sertarul potrivit. rămân un nume sau două, nişte chipuri tăiate din poze vechi care reapar cu regularitate ritualică. mi-e teamă că o să dispari de la o zi la alta şi că n-am să ştiu unde să te caut şi că poate n-am să mai vreau să te găsesc. mă îngrijorează şi mă linişteşte faptul că poate totul este doar un joc complex menit să-mi ţină ocupată mintea, şi că doar am substituit nimic cu nimic.

                                                                   ***

aştept ca drumul asfaltat să înceapă din clipă în clipă. ne întoarcem înapoi, cu mai puţine cuvinte. satele înguste şi oamenii mici pe scaune sau bănci în faţa caselor, şi câinii dormind în mijlocul şoselei. cleansing everything to forget your love. îţi trebuie 5 minute ca să ajungi din centru la ultimele case şi oameni. aeroportul e ascuns după nişte pomi şi o cotitură în drumul spart, nici nu te aştepţi să fie acolo ceva. vântul rece pe geamul lăsat şi o tristeţe liniştită. ne trăim mai departe unii de alţii. poate că a venit şi vremea pentru asta. poate că fiecare trebuie să ne găsim ceva doar al nostru. my plug in baby crucifies my enemies when I’m tired of giving.

***

take off your disguise I know that underneath it’s me. 

un tatuaj pe umărul stâng. mereu avem timp pentru schimbări mici, care nu ne transportă în alte lumi, unde poate nu ne-am pierde. simt că nu vine momentul, fă o plecăciune şi continuă-ţi aşteptarea. totul se compune din mici episoade, videoclipuri ce editate par reuşite şi elocvente. zilele se rezumă la 3, 4 minute de imagini în mişcare cu coloana sonoră în fundal şi flashback-uri cu amintiri pe care le găsesc întotdeauna, jumătate din zi o petrecem în trecut, iar cealaltă jumătate într-un viitor imaginat, anticipat, dorit şi prea puţin posibil. escapologists. nu suntem echipaţi cu cuvintele care să ne aducă linişte.