Ziua
următoare celei de ieri, nici nu-i mai ştiu numărul, AMR ca la ostaşi, nu pe
ziduri, în minte. Femeile din toate saloanele devin din ce în ce mai
irascibile, nerăbdătoare, păstrându-şi totuşi un calm de suprafaţă. Acum la ora
8 dimineaţa nu simt nici un fel de bucurie nemărginită că probabil mâine îmi
vor da drumul şi cred că mâine la fel, nu voi simţi nimic, puţină tristeţe - aş
fi vrut să evadez cu zile în urmă, azi în schimb n-ar mai fi o evadare.
Studenţi ce vorbesc în limbi ciudate, fumează, aşteptând să intre la examen şi
mă irită faptul că stau în fumoarul meu! Şi vizita şi tensiune şi puls şi toate
cele, aceleaşi - vremea e încântătoare, aceeaşi cu cea din primele două zile:
posomorâtă şi ucigaşă, ca şi cum întreg oraşul ar fi împânzit de coşuri ce ies
din pământ, emanând gaze toxice, pentru noi toţi să le inhalăm, şi când te
gândeşti ce inofensiv şi mediocru este de fapt totul şi suntem toţi: oameni:
inofensivi: toxici. Vreme pe gustul meu, nu vezi nimic, doar nori, un singur
nor, mai mult, nu e un nor, e-o plasă fără găuri - încercând să vezi ceva în
totul când de fapt nu e nimic de văzut: oameni şi blocuri şi multă smoală, ce
muncesc, se-nghesuie, n-are miros. Pare că se va arăta şi soarele pe-aici...
prove that you love me and buy the next round, se mai trezeşte vreun om cu vreo
speranţă în suflet… şi-apoi tot degeaba, tot aia. O garoafă albă, ţigări şi-o
femeie ce se luptă pe poziţii pierdute pentru o cauză falsă, se duce la 9 şi se
ceartă pentru mine, strigi în deşert după o ploscă cu apă pentru un cadavru, de
ce, de ce nu, e frumos, e prea frumos la tine în suflet. Două transfere de
energie parcă puţin mai reuşite, chiar dacă sunt imposibile, nu, nu e vârsta de
vină, sunt altele de vină sau poate nu există vreo vină.
Un om prea precaut ca
să facă promisiuni, ele rămân la fel de aproximative, nu învaţă a promite,
rămâne la fel de intangibil ca şi până acum, poate… Mă bucur în felul meu ciudat şi-atât. Un
sentiment ingrat de recunoştinţă, ingrat pentru că rămâne nerostit şi… de-aş
şti măcar ce să mai spun, nimic. Priveam zorii, întotdeauna prind zorii şi mă
gândeam că e ca şi cum ar fi ultima zi de tabără, tabără forţată fără foc de
tabără la etajul 8. Nu mai vreau nimic, şi mă mint din nou, pentru ultima oară
aici, voi continua s-o fac afară, între voi, pe străzi, în mine. Am ieşit. N-a
fost ca în tabără, a fost mai degrabă ca la război, încurajări reciproce,
ţigări împărţite, comisioane pentru cei răniţi mai grav, lăsaţi la vatră. Se
pare că rămânem totuşi cu toţii în acelaşi loc. Experienţa trăită: uneori îmi
pare o farsă ca tot ce-a fost până acum, alteori simt că a fost poate cel mai
autentic lucru pe care l-am făcut vreodată; să fii autentic, să fii în acord cu
tine însuţi, să-ţi fie bine, fiind tu, să fii adevărat: imposibil în afara ta:
experienţe inautentice: minciuni: mii de feluri de-a muri. Realizez acum că
preferam viaţa de acolo celei de aici şi acum, pat, mâncare, vorbărie goală,
pat, mâncare, vizitatori, vorbărie goală… Nu mai eşti acolo, la 8, rămâi însă
cumva tot acolo. Astăzi mă duc din nou, să-mi prescrie doza la medicamente. Azi
femei ce mâine vor fi operate. Poate că n-o să-i taie sânul, încă nu e cancer.
Tot mai plânge?, plânge de când a aflat azi dimineaţă, mai are ochii umezi,
încearcă să-mi zâmbească când intru, mă ia de mână. Caut în tot răul binele,
ăla mincinos şi îi spun că totuşi e bine, e bine că nu e cancer... e bine, da,
e bine, că trăieşti, că nu… trăieşti. Când a venit m-a pus să-i ghicesc vârsta,
36, nu chiar, are doar 34, şi două fete măricele ce-şi fac singure de mâncare,
cât mama e în spital, două zile la rând aceeaşi mâncare, trece, mama se
întoarce. Nostalgia spitalului, le-o spun puştoaicelor şi ele râd de mine, da,
mereu fac glume, aşa-s eu. Şi mi-am lăsat eu garoafa albă în salon, azi n-am
mai găsit-o, când am primit-o mi-au explicat toate că albul înseamnă puritate
sufletească, sinceritate şi alte cele - toate primeau câte un înţeles acolo.
Şi
din nou toate mi se răstoarnă aici, afară, toate mi se împotrivesc, sau mă
înşel din nou, poate le vedeam acolo pe toate răsturnate, poate le simt doar eu
răsturnându-se, rostogolindu-se în mine, aici parcă cu o mai mare brutalitate
decât acolo sus. Poate că n-am înţeles nimic nici acolo şi n-am cum s-o fac
aici, poate că nici nu simt nimic cum poate n-am simţit niciodată, ci doar
aşteptarea - în fiecare zi aceeaşi, în fiecare zi la fel, până când îşi va
schimba ca de la sine obiectul şi forma şi poate va căpăta astfel şi-un
înţeles. Şi e-atât de simplu: un steguleţ, un plic, nişte hârtiuţe - la dau
înţelesul pe care-l au, nu trişez şi totul e aparent bine. Merg pe străzi,
atâtea gânduri, tot rumegându-le. Câte-un gând nou sau cel puţin unul alterat
mi-ar face bine. Dimineaţa în Josefin în căutarea Văcăreştilor - o intrare
întunecată, o curte în dos, trei copii se joacă sub poartă, o vitrină prinsă de
secole de catul stâng al porţii, trei rafturi în miniatură, prin sticlă
accesorii de mireasă; căutasem din priviri intrarea asta de fiecare dată când
treceam cu tramvaiul, o zărisem de-atâtea ori, cred că o ştiam oricum, mi-o
imaginasem altfel şi mi-o imaginasem la fel, nu era altfel decât ar fi trebuit
să fie oricum, decât este. Atelier - Im Hof - intru, copiii, două locatare
curioase; casele vechi sunt întotdeauna altfel, le adulmeci mirosurile, te laşi
pătruns de igrasia lor răcoritoare, le ghiceşti vieţile, morţile, viii, morţii.
La etajul doi, dar uşa e încuiată, zăresc doar scările. Lumină difuză, oprită
de ziduri înalte, vechi într-o curte interioară, o femeie în dreptul unui
gărduleţ, nu prezintă nici un interes, e prea tânără pentru a fi stăpâna
atelierului, îmi sare în ochi o tăblie înfiptă în pământ, în mijlocul
aproximativ al curţii, galbenă, vopsea galbenă, veche, ruginită, pe margine un
contur albastru, nu mai pot desluşi scrisul de pe reclamă, asta trebuia să fi
fost. Mai la stânga o săgeată, îmi mut ochii, lipită de un zid: o căsuţă gri,
un atelier minuscul, cu gratii gri la geamuri, o uşă joasă din lemn, vopsită în
gri, cu două gemuleţe. Stau doar şi o privesc. Mă întorc, pe lista de locatari
numele stăpânei e scris greşit, nu se scrie cu “i”, un copil îşi ia inima în
dinţi şi mă întreabă pe cine caut, nu, nu caut pe nimeni, mă uitam doar, şi ies
în stradă, în lumină, în zarvă, în oameni şi mă grăbesc, mă strecor printre ei,
îi las în urmă, o iau pe strada pietruită, linişte. Să-mi fac o mică bucurie în
fiecare zi - temă de casă. Îmi storc creierii, ieri a mers, mi-am făcut una
fără să-mi dau seama decât după ce s-a consumat. Dar azi şi mâine şi poimâine?
Să asculţi muzica care-ţi place, să priveşti, să miroşi, să laşi florile să te
pătrundă, aş avea nevoie de-o mare de trandafiri roşii, dacă ar fi câinele
aici, dar … sau poate că ajunge A Whiter Shade of Pale pe ziua de azi, ziua
de-abia a început, poate dau totuşi de altă bucurie. Some people never say the
words I love you, but like a child they’re longing to be told şi Tell Me, I
Love You de Horasangian şi Cehov ce ştia cât de cald este în Africa asta şi
trebuie să mă duc din nou la 8.
Îmi plăceau mai mult tristeţile de-acolo, cele
de aici îmi par nesfârşite, la 8 se găsea mereu cineva care să le pună subit
capăt, la 8 se găseau oameni, o secţie întreagă, zeci de paturi în care locuiau
oameni cu care aveai de-a face, zilnic, sistematic. Doar cei ce nu posedă o
viaţă o pot imagina a fi orice. Pe ultima pagină a caietului găsesc semnătura
femeii de 29 de ani, a promis că atunci când va fi nevoită să se interneze din
nou, va şti totul despre Mureş, cum sunt oamenii de pe Mureş, ce adâncime şi
lăţime are Mureşul atunci când trece pe la ei, prin Arad, şi totuşi, de unde
izvorăşte Mureşul, dacă iei ştrandul ca aparţinând de oraş atunci Mureşul trece
prin oraş, altfel trece doar pe lângă oraş… La ora asta ar trebui să stau cu
cartea de semantică în braţe, şi nu-mi intră în cap că ar fi timpul să mă
mobilizez şi să mă duc s-o iau din cameră, mă gândesc tot la acelaşi lucru, mai
bine decât să mă gândesc la altul… Beethoven şi comparaţia cu maşina, i-am spus
că mă simt întocmai ca o maşină în revizie generală, unii vor să-mi schimbe caroseria,
alţii motorul, iar eu… eu nu vreau nimic, decât altceva… şi-i invidiez pe toţi
cei care nu trebuie să schimbe nimic sau care încă nu sunt conştienţi de
necesitatea unei schimbări, pe toţi cei care trec agale pe sub balconul meu, la
fel de incapabili să schimbe ca şi mine, la fel de conservatori şi reticenţi, epave,
sinucigaşi, irositori de viaţă latentă. Lumina s-a dus, se întunecă brusc, luna
doar o seceră, şi frunze ce-o ornamentează inutil. O zi irosită sau nu, gândind
în gol, o noapte cu vise morbide - obişnuinţa le atenuează impactul, le uiţi pe
bucăţi, le anihilezi în timp, pe timp de zi.
