© C.D. 2007
speak the truth i
only
speak the truth trăim cu
nonşalanţă in each other’s back pockets şi suntem mereu înconjuraţi de noi şi suntem singuri şi
nemişcaţi şi tăcuţi.
e o privire tipică, atotcuprinzătoare, ce vede până în cele mai întunecate
şi gălăgioase unghere ale unităţii de consum. privirea scrutinătoare care va
şti dacă mai doreşti ceva sau nu. dacă mai ocupi masa pentru mai mult timp sau
dacă te vei hotărî în curând să te întorci de unde ai venit. privirea care
citeşte cererea şi trece mai departe.
s. e absentă, trăindu-şi viaţa cumva, nu ştiu cum acum.
suntem prinşi în vieţile celorlalţi şi ale noastre, şi nu mai ştim să
alegem pe care o dorim sau am face bine s-o trăim – dar e frumos să ai
certitudinea posiblităţii alegerii uneia oricând vrei. nimeni nu ne învaţă să
alegem şi ne e nespus de greu să alegem a alege, aşa că o lăsăm pe mâine. şi
mâine mai e o zi, scarlett.
viaţa se trăieşte pe sine fără a atrage atenţie, cu noi în cârca ei, prinşi
în ham, şi eu o las, ca de obicei. ne facem griji privind viitorul şi păşim în
el nesimţitori. ne continuăm marşul lipsit de fanfară, în jos pe aceeaşi alee
orbitoare.
perechile de ochi se ciocnesc şi îşi trimit informaţii incomprehensible ce
se pierd pe drum – transfer de date eşuat. înţelegem atât de puţin şi vorbim ca
şi cum am poseda acelaşi dicţionar explicativ. ne îndrăgostim ca şi cum am avea
mereu o inimă intactă de dat, aceeaşi, sfârtecată şi cârpită dar care mereu se simte
nouă şi netedă.
ieşim în lume, ca s-o inhabităm, să fim acolo în caz că trece cineva să ne
ia la cunoştinţă prezenţa, să ne-o confirme şi nouă cu o privire. ne adăpostim
la umbra liniştitoare a unui zâmbet politicos.
e ca şi mersul la biserică, regulat, repetat, obsedant şi nesatisfăcător.
ne iubim de departe, unii pe ceilalţi ‚aşa cum trebuie să iubeşti anumite
lucruri întunecate, în secret, între umbră şi suflet’ şi am vrea să ‚sălăşluim,
asemenea suflului, în corpul celuilalt doar pentru o clipă. am vrea să fim atât
de necesari şi neobservaţi.’ şi suspinăm pentru că la urmă ne suntem suficienţi
nouă înşine şi pentru că nu avem nevoie de o jumătate de bucată care să ne
completeze, şi umblăm incompleţi dar funcţionali pe străzi, prin baruri şi librării
şi magazine alimentare după pastă de dinţi, o carte, un zâmbet care să fie doar
al nostru sau prin ploaie şi soare.
e ca atunci când străbunicul a rămas prins cu unul dintre bocancii noi
între şine în 1940 până când a trecut trenul peste el, suntem prinşi cu
cizmuliţele noastre cu tocuri sau cu adidaşii noştri de muşama între două din
şinele astea şi ne-am învăţat să ne mai schimbăm puţin poziţia ca să nu
amorţim, şi aşteptăm vreun mecanic de tren rătăcit cu o rangă care să ne scoată
de acolo sau sperăm că trenul va avea ceva întârziere până ne dumirim şi noi cu
ce se mâncă pe pâine viaţa asta a noastră, dar, negreşit, trenul va veni, şi va
fi un marfar.
***
şi don quixote a
fost lovit de unul din braţele morii de vânt, acum are amnezie şi o confundă pe
dulcinea cu rocinante. aveam 17 ani când am recunoscut că chip-ul meu trebuie
să fi ieşit din fabrică defect. să înveţi într-o noapte că trebuie să devii
cineva care va avea un mijloc de transport ca să poţi lăsa în urmă leagănul, că
inevitabil vei nărui planuri şi destine care ar fi trebuit să devină şi ale
tale. madonna de deasupra patului dublu cu plasă de fier şi saltea subţire în
care îţi dormeai somnul visurilor de vară nu ajuta cu nimic. bunicul sever şi
care-ţi răspundea doar în maghiară, se uita în viitorul lui, pe care avea să-l
trăiască lipsit de dramatism şi plin de conştiinciozitate, din potretul de pe
peretele din dreapta mea. mi-a rămas în nări parfumul plimbărilor de duminică
înainte de masă prin teiuş şi ceasul greu de argint din buzunarul vestei pe
care îl scotea din când în când ca să oberve trecerea timpului puţin, de care
nu era conştient că doar el îi mai rămăsese.
m. desface sticle îngândurată şi aude frânturi din conversaţiile purtate în
jurul ei, fără să le lase s-o copleşească, nu sunt ale ei, nu sunt ea, la fel
de puţin ca fumul şi muzica, dar le ia pe toate cu ea când pleacă în zorii
zilei ca să le aducă înapoi a doua zi, pentru încă un timp puţin.
cavalerul în armură strălucitoare pe un cal alb lucrează în italia în
construcţii şi o vizitează odată la câteva săptămâni, şi încearcă s-o convingă
că la vita e bella, oriunde altundeva decât aici.
truth beauty freedom love – tot degeaba.
and
when you come back in from nowhere / do you ever think of me / … / I take your
picture when I go / gives me strength and gives me patience / but I’ll never
let you know / I got nothing on you,
baby
şi cineva ar trebui să ne urle să nu renunţăm la fantomă şi să strângem
pumnul. dar pumnul e gol la fel ca noi. ne atingem, ne strângem în braţe şi
plecăm cu mâinile desfăcute şi goale, ca să ne întoarcem a doua zi cu ele
întinse din nou. tu eşti lista mea azi.
mersi
… mersi şi eu. noapte bună.
***
trăim scufundaţi
în gloria ştearsă a vremurilor trecute, a clipelor de ieri, a senzaţiilor şi zâmbetelor de
ieri. le scoatem din buzunarele fără fund ale memoriei noastre, împrumutând
sentimente reîncălzite. ne resuscităm periodic pentru că paloarea vieţii
noastre interioare ne înspăimântă şi ne aminteşte prea mult de morţii vii.
avem 20 de ani din nou, dar stăm aici, în siguranţă şi nu trebuie să ne
retrăim.
îşi trece cu mâna peste frunte, obosită. tell me your demons so that I can
go out and fight them for you. va trebui să-mi cumpăr o armură ca să mă apar de
flăcările pe care le vor scoate pe nări şi o dulcinea rapidă şi de nădejde ca să
pot să-i ajung din urmă şi să-i nimicesc.
I need those eyes to tide me over. iar ochiul de sticlă cade din orbită şi
se rostogoleşte pe podeaua ceruită până în dreptul meu. am să-l iau cu mine ca
amintire a vremurilor puţin dulci şi a lacrimilor puţin sărate.
cine pot fi eu, decât cine sunt?
No comments:
Post a Comment