Povestea smochinului fotogenic*

© C.D. 2001

    Oamenii sunt asemenea smochinelor, verzi, la început, când încep a se coace, sunt pătrunse de musculiţe plăpânde ce-şi depun ouăle înăuntrul fructului, creşte o a doua generaţie de musculiţe plăpânde, gânduri disfuncţionale, obsesii si tristeţi, ce, apoi coapte şi răscoapte se lasă să cadă şi să se strivească de cimentul lipicios, rămas moştenire de pe când mai era barul cu terasă de sub smochin în curte, pământul armat mustind a excremente, până când le spală vreo ploaie şi le adună în canalul mereu înfundat.

    “Fişa de cadre” a actualului smochin - are vreo zece ani, e mărişor, naţionalitate - alta decât românească, bag sama, dar e naturalizat, a fost adus de la Parcul Botanic. Da, oamenii sunt asemenea smochinelor, copacilor (yeah, yeah - life’s a box of chocolate, Forest, and a tree and a cigarette and …). Oamenii sunt totul sau totul este oamenii?, e simplu: pentru a înţelege ceva, orice, trebuie să ne raportăm la oameni, în cel mai rău caz (deci, de obicei) la noi înşine. Iubim totul pentru că ne aminteşte de noi. Smochinul cicatrizat din curtea întunecată, oamenii cicatrizaţi care trec pe lângă noi, care sălăşluiesc în noi. Netrebnici care şi-au scrijelit iniţialele în trunchiurile scunde ale smochinilor, în scoarţa noastră tăbăcită. De sărbătorile noastre naţionale (eg. 4 Oct. - ziua Janis Joplin) îl udăm şi noi cu ce avem la îndemână: suc, bere. Ne stingem ţigările de el. They’ll never gonna love you right. 

Face parte din vieţile noastre, iar noi îl siluim, luând parte la viaţa lui. Cu oamenii la fel. Dintre locatari doar doamna Andreea a mai rămas să se îngrijească de smochini. În cei 60 de ani de când stă în casa asta, a văzut multe şi … smochini. Primul smochin - există o adevărată tradiţie a smochinilor în această casă - a fost donat fostei proprietare prin anii ’60 de către primarul de-atunci al urbei. 

Se povesteşte că a fost un smochin vânjos, cu braţe noduroase, urcând treptat spre cer, ajunsese să se măsoare cu turlele Domului. A îngheţat într-o iarnă, a murit pe nesimţite, ca fiul bătrânei pe-o găleată în curte sub smochin, înconjurat de mesele de tablă ale terasei. 

Aşa îl găsi maică-sa. Ar fi avut acum 53 de ani, maică-sa trăieşte, de prea mult timp, zice ea, a trăit 84 de ani, i-a fost de ajuns, acum a răcit şi aşteaptă să moară. N-au ucis-o războiul, moartea soţului la canal, decesul fiului, speră că o răceală will do. E simplu, e foarte simplu, trebuie să spui doar ca tanti Andreea, să-ţi spui mereu, din nou şi din nou, vreme de 84 de ani, “aşa-i viaţa, da, aşa-i viaţa”, nu mai aude bine, în fond, ce-ai putea spune, ce i-ai putea spune? Cred că un om, pe care de obicei l-ai trece cu vederea - bătrânii oraşelor rămân neobservaţi, dacă ajungi să simţi ceva în preajma lor e frustrare, pentru că nu te mai aud, nu te mai văd bine, nu te poţi înţelege cu ei - începe să existe pentru tine doar atunci când ai vrea să ştii, fără să ştii de ce, cum a arătat în urmă cu 60 de ani. Oamenii devin importanţi doar dacă lasă să se nască întrebări în tine. 

    Triste sunt toate, morţile celor dragi, propria imposibilitate de-a muri şi lumea asta de astăzi şi de-aici, toate se manifestă cu rapiditate, cu violenţă, cu o anumită nesimţire, fără a se opri vreodată, izbăvindu-i pe cei care nu mai vor, aşteptându-i pe cei care au rămas în urmă. Uităm amintirile, uităm oameni care mai sunt în viaţă. Poate c-ar fi putut trăi în ultimii 40 de ani care au trecut doar pe lângă ea, lăsând-o să îmbătrânească - ar fi putut dacă i-ar mai fi rămas cineva care s-o poată uita, ca apoi să-şi amintească de ea, că mai e, dacă n-ar fi rămas amintirea, care o face să stea trează noaptea, ascultând cu o ureche aproape surdă la sound-ul ce vine prin ziduri de la internetul de lângă bucătăria ei, strigându-şi fiul mort, dacă…

    Băieţii de la net sunt OK. Cezar face rost de jocuri noi, Tudor creează afişele, lipeşte orarul anormal (adică de iarnă) pe uşă, Mihai e ghinionist, are mereu câte-un accident cu motorul, e internat, externat de prin spitale.

    Oameni ce întreabă de Pro Democraţia (s-a mutat, nu ştim unde), de barul-terasă (s-a desfiinţat - aviz nostalgicilor), pe sub smochin. Mai vin, Mesia (mai rar acum), experţi judiciari, piloţi, Tigrul (câinele alb cu o pată neagră pe ochiul drept din Unirii), femei care nu se pot hotărî pe unde să intre în Dom (atenţie: sunt într-adevăr 3 uşi, de obicei e deschisă doar una, aceea pe care se intră de obicei) sau unde găsesc vreun xerox (pe lângă judecătorie e plin de ele) şi alţii.

    E Noiembrie. Adunăm cu conştiinciozitate toate frunzele lepădate de smochin, le aşezăm cu grijă în jurul trunchiului noduros ca să nu îngheţe. Să crească mare cât Domul.
  Rămânem aproape intacţi, smochinul cu frunzele lui, noi cu gândurile disfuncţionale, obsesiile şi tristeţile noastre.

    Ne monitorizăm renaşterile.


________

* în curtea unei case din P-ţa Unirii, Timişoara